Negruzzi Costache (1808 -1868). Născut în anul 1808, în comuna Trifeştii-Vechi din judeţul Iaşi, Costache Negruzzi a fost fiul paharnicului Dinu Negruţ şi al Sofiei Hermeziu. Învaţă acasă cu profesori de greacă şi franceză. Nu pleacă la şcoli peste hotare, cum se va întîmpla cu literaţii din generaţia lui. Aceasta nu-l împiedică să se afirme magistral înaintea tuturor scriitorilor secolului  al XIX-lea.

În perioada „eteriei” (revoluţiei grecilor contra otomanilor, 1821) împreună cu familia îl aflăm la moşia tatălui la Şirăuţi, judeţul Hotin, de unde în 1822 soseşte la Chișinău. A. Puşkin, aflat în exil în Basarabia, îi trezeşte patima pentru scris, din opera căruia va traduce proza „Cîrjaliul” şi poezia „Şalul negru”. De Moldova dintre Prut şi Nistru îl leagă atît moşia părinţilor, legăturile de rudenie (un frate al tatălui trăia aici), cît şi temele, ce-l inspiră.    

Greutăţile materiale, survenite după decesul tatălui, îl impun să îmbrăţişeze diferite funcţii (diac de visterie, căminar, postelnic, deputat, primar de Iaşi, director al Vistieriei, agă, vornic, ministru al finanţelor, membru al Divanului domnesc), dar deja se înfrăţise cu scrisul, care îl scoate din cadrul „zăbăvelilor” şi-l încadrează în literatura mare. Traduce din operele lui V. Hugo, G. G. Byron, Al. Dumas.

Se manifestă ca unul dintre liderii mişcării culturale, alături Mihail Kogălniceanu, colaborînd cu revistele „Dacia literară” (1840) şi „Propăşirea” (1844), preia conducerea Teatrului Naţional de la Iaşi, împreună cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu. Se remarcă, îndeosebi prin nuvela „Alexandru Lăpușneanul” și „Scrisorile”.

Devenit adeptul domniei, este explicabilă neparticiparea lui la revoluţia din 1848 şi la Unirea Principatelor din 1859. Deşi e ales membru al Academiei, din cauza bolii nu participă la solemnitate şi nu-şi rosteşte obişnuitul discurs de recepţie în 1867.
S-a stins din viaţă la 24 august 1868, la Iaşi.

Opere:
Scrie de la o vîrstă fragedă („Zăbăvelile mele din Basarabia în 1821, 1822, 1823”, nuvela romantică „Zoe” – 1829), dar publică la maturitate („Aprodul Purice”, 1837, „Vandalism”, 1838, „Reţetă”, „Catacombele Monastirii Neamţului”, „Riga Poloniei şi Prinţul Moldaviei”, „Un poet necunoscut”, „Au mai păţit-o şi alţii”, „La Maria” – 1839). Afirmarea magistrală pe tărîm literar i-o aduce nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul”, care, publicată fiind la 30 ianuarie 1840 în primul număr al revistei „Dacia literară”, îl înregimentează în programul lui M. Kogălniceanu din renumita „Introducţie”. Urmează „O alergare de cai”, „Fiziologia provinţialului”, „Cîntec vechi”, „Toderică”, traduce împreună cu A. Donici „Satire şi alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir.

Încurajat de succes, în 1845 adună proza epistolară în cartea „Negru pe alb”, după care abia după 50 de ani vede lumina tiparului „Păcatele tinereţilor” (1857).