Pe plan muzical şi poetic doina a preluat şi a dezvoltat creaţia populară antică. În acelaşi timp doina e o noţiune sincretică: Joc, vers, melodie, cîntare.

Doina păstorească e un fenomen care apare mai tîrziu, care se referă la începutul celui de al doilea mileniu. Urmele artei sincretice sînt păstrate − le regăsim şi în doinele păstoreşti. Ciobanul interpretează melodia la fluier, caval, tilincă, cimpoi. Cînd auzi o doină păstorească, îţi închipui cum ciobanul cu oile coboară din munţii împăduriţi, unde se aud triluri muzicale neîntrerupte, dar şi la cîmpie creîndu-şi un trai independent. Doina se cîntă acompaniată la fluier de către un singur interpret şi simbolizează jalea moldoveanului, care e singur în faţa sorţii. De aici toate luptele fratricide, vrajba dintre fraţi, părinţi şi copii etc. Abia în secolele XIV-XVI la moldoveni, ca şi la slavii de sud, care au avut de îndurat în urma invaziilor popoarelor orientale, apar elemente ale creştinismului în creaţia orală.

Dominaţia concepţiei păgîne în secolele XI-XIII se observă în multe variante ale doinei „Ciobăneasca”, dar şi în balada „Mioriţa”.

Ciobănaşul din „Mioriţa” înainte de moarte roagă să i se pună în sicriu fluierul, cavalul, buciumul, baltagul şi alte obiecte, iar toate acestea ne amintesc de obiceiurile din perioada precreştină, care s-au dovedit a fi foarte statornice în perioada creării acestei balade. Aceasta se poate demonstra şi în variantele „Mioriţei”. Colindele necreştine sînt o mărturie a vechimii acestor versiuni. Ciobănaşul, pe care au de gînd să-l omoare străinii, nu doreşte ca să fie îngropat creştineşte, ci roagă doar să fie respectate rînduielile vechi:

                                      Toporaşul meu cel dulce        
                                        Mi-l puneţi în loc de cruce.          
                                          Fluieraşul meu cel drag
                                              Mi-l puneţi pe steag.

Deci, în secolul XIII tradiţiile păgîne mai erau încă puternice. Nu putem vorbi în contextul poeziei şi muzicii doar de apariţia doinei păstoreşti. Doina ţine de traiul, cultura muzicală a poporului, de ocupaţiile sale de zi cu zi. În prima mărturie scrisă despre circulaţia cîntecului popular pe teritoriul populat de strămoşii noştri, datată cu prima jumătate a secolului al XI-lea, se vorbeşte despre un cîntec de jale al unei femei, care învîrteşte la rîşniţă. Răspîndirea denumirii „doină” asupra altor specii ale liricii trebuie legată de consolidarea familiei patriarhale în această epocă, perioadă în care se crează doine despre viaţa de familie (cîntece despre traiul casnic, de dragoste, de dor şi jale).

În muzica moldovenilor, în hora tărăgănată sau în doine savanţii descoperă elemente înrudite (generale) după sunet cu muzica poloneză (vorbim aici de cîntecele muntenilor din Tatra, numite „vierhu”), сu „travniţele slovace. „Doinele” („dainele”) în calitate de cîntece, sînt descoperite şi la popoarele slave din nord-vest. Conform opiniei savantului austriac Zulzer, la slovaci se întîlneşte cuvîntul „daina”. În vocabularul huţulilor ucraineni „daina” sînt un refren al „colomîicelor” fără un anumit sens. Dansurile moldovenilor sînt foarte asemănătoare cu cele slovace, care se observă în muzica vocală a colindelor acestor popoare. Influenţa lor la începutul mileniului trecut era reciprocă. Muzicologul Mihail Vulpescu (1930) relevă că în „doina moldovenească este zugrăvit sufletul moldovenilor”, iar tactele ei tărăgănate, lente, moi, calme, accentele sînt asemănătoare cu cele ucrainene. „Influenţa culturală reciprocă dintre moldoveni și slavi poate fi uşor depistată şi în muzică, analizînd doina noastră, în comparaţie, de pildă, cu duma slavă; şi acolo şi aici găsim acelaşi ton melancolic, aproape un ton de văitare care te uimeşte prin profunzimea lui...” Luînd în consideraţie trăsăturile naţionale ale strămoşilor ţării noastre, dacă e să analizăm conţinutul, imaginile, personajele şi melodiile cîntecelor păstoreşti şi de trai, istoria, baza economică a populaţiei volohe şi a popoarelor vecine, limbile lor, mediul geografic, putem concluziona, că apariţia doinei păstoreşti, dar şi a doinei despre viaţa de familie coincide, practic, cu perioada apariţiei statelor independente în Europa de Est.

Doina ocupă un loc destul de modest printre tipurile cîntecului liric popular, în care predomină cîntecele despre vatră, casă (cîntecele păstoreşti, cîntecele de dor şi jale, de înstrăinare şi însingurare, de familie, de pahar) şi cîntecele sociale (cîntecele haiduceşti, satirice, de protest social, de cătănie şi soldăţeşti). Cîntecele de dragoste redau dragostea şi dorul, speranţa revederii, dragostea sfioasă, dragostea glumeaţă, despărţirea, fidelitatea, infidelitatea, amarul dragostei pierdute, alegerea iubitului. Folcloristul şi academicianul Efim Junghietu a consacrat întreaga sa carieră creaţiei folclorice – doina.