Vântul, frigul şi furtuna
Pre copil împresura.
— Deschideţi, zicea, sunt gol.
La Fontaine, Imitaţie după Anacreon.

„O tu care-n cele ziduri ca silfidele frumoase
Astă sticlă te arată la viderile-mi fricoase,
Jună fată, oh, deschide-mi! Iată noaptea şi mă tem
Nu cumva să mă-ntâlnească năluci rele, fioroase
În întunecul acesta, să le-aud cum ţip şi gem!

Eu nu sunt drumeţi de-aceia ce vin din călătorie,
Paladini ce îmblă seara cătând loc şi ospeţie,
Care n-au nici o mustrare pre copile-a înşela;
Juruiesc că s-or întoarce, c-or iubi pân în vecie,
Apoi fug şi cât e lumea nu-i mai vezi a se-nturna.

N-am toiag cu cioturi multe, nu am lance de-apărare,
N-am metanii umilite, ori păr lung sau barbă mare.
Nici cumplite arme grele ca oşteanul cel viteaz;
Iarba câmpului să-ndoaie, abia poate-a mea suflare,
Că şi eu sunt ca o floare, vântul bate şi eu caz“.

Sunt o lină adiere, un atom al atmosferii,
Dulce vis al dimineţii, fiiu iubit al primăverii,
În a iernei nopţi geroase oaspet gingaşului foc.
Eu sunt duhul ce lumina îl culege-în miezul verii
De pe rouă şi în aer este-al meu plăcutul loc.

Astă-seară o păreche cu un glas plin de-ncântare,
Cuvânta tinere vorbe de amor cu înfocare;
Îi auzeam, că lângă dânşii un moment m-am fost oprit,
Însă aripa-mi atunce ei au prins-o-n sărutare...
Ş-acum era noapte neagră, când abia m-au slobozit!

Ah şi e târziu acuma ca să întru-n a mea floare!
Frumuşico, rog deschide-mi! Te îndură de-a mea stare ;
Nu-mi pot afla locuinţa ce e-ntr-a rozei boboc.
Priimeşte-un fiu al zilei s-aibă-n patul tău culcare.
Nu voi face nici un vuiet; mie-mi trebui puţin loc.

Cum s-a tras raza luminei, fraţii mei s-au dus îndată,
Urmând lacrimilor serii de pe iarba-nrourată;
Crinii lor le deschiseră răcoroasele lor flori:
Ce să fac?... Am rămas singur! Nu văz rouă astă dată,
Nici o floare pe câmpie, cerul e-nvălit cu nori.

Tinerico, fie-ţi milă! ca nu noaptea să întindă
A ei umbră piste mine. Ca-ntr-o mrejă să mă prindă
La un loc cu năluci albe şi fantomuri sperioşi;
Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă,
Sau bufnile de prin turnuri, ori corbii cei fieroşi!

Iat-acuma încep morţii hora lor afurisită!
Luna galbenă prin nouri îi priveşte neclintită,
Iar strigoiul cel scârbelnic—o moment îngrozitor!—
Rădicând c-un braţ puternic peatra-n zid pecetluită,
Aruncă-n groapa deschisă pre cioclul tremurător!

Iată gnomurile hâde răsuflând de moarte boare,
În adâncul lor cel mare se gătesc să se coboare;
Zburătorul nebunatic îl aud sunând prin stuh;
Cu undinul se uneşte salamandra arzătoare
Şi văpăi albastre îmblă pe pământ şi prin văzduh.

Oh! vrun mort a să mă-nchidă în a sa urnă pustie,
Între mucedele-i oase, ferecat a să mă ţie;
Poate vro fărmecătoare pe-ntunerice îmblând
Să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie
De a clopotului limbă şi să fug-apoi râzând!

Ah! deschide! A mele plânsuri de nu vor fi auzite,
Îmi va trebui să caut niscai cuiburi părăsite,
Cu şopârle-nfricoşate să mă lupt ca să le ieu;
Deschide! Glasu-mi e dulce precum vorbele iubite
Ce şopteşte junei fete în ascuns amantul seu.

Şi sunt mult frumos şi mândru! Am a crinilor albeaţă:
Aripile-mi diafane sunt ca ziua dimineaţă;
Trandafirii fraţii noştri între dânşii se sfădesc,
Car de care să câştige a mea plină de dulceaţă
Sărutare; că ea-i face de apururea-nfloresc.

Un vis tânăr şi ferice îţi va spune-a mea mărire;
Lângă mine (a mea silfidă tot o are-n suvenire)
Colibrisii-s urâţi foarte şi chiar fluturii sunt grei.
Când mă-mbrac cu-azur şi aur şi când plin de strălucire
Mă primblu din floare-n floare, vizitând pre fraţii mei.

Îmi e frig, noaptea mă-ngheaţă şi plâng fără folosinţă!
Ah! ţi-aşi da de mi-ai deschide astăzi a ta locuinţă,
Picătura mea de rouă.— Dar, amar mie — o să mor!
Nu mai am ce-ţi da acuma; e deşeart-a mea dorinţă,
Orice soare când apune îmi răpeşte-al meu odor!

Ce voieşti, frumoaso, spune, să-ţi aduc pentru-acest bine?
Vălul vrunui tânăr înger, cingătoarea vrunei zâne?
Noaptea ta voi podobi-o cu-a zilei închipuiri;
Somnul tău va trece iute din vise dulci şi senine,
În vise încântătoare de amor şi fericiri.

Dar în darn a mea suflare sticlă rece ceţuieşte!
Tu socoti că aşi fi poate vrun amant ce amăgeşte?
Nu—eu sunt un silf nemernic; nici o grijă nu avea,
Nimeni afară de mine pe aici nu se zăreşte
Numai eu care sunt singur şi mă tem de umbra mea.“

El plângea. — Iată deodată la turnul din cetăţuie
Se aude uşor sunet; spre fereastră-ncet se suie
Chiar ca glasul acel fraged unui june-amorezat,
Dama în balcon s-arată şi fereastra se descuie. ..
Nu ştim silful, sau vrun altul înăuntru a întrat.