string(7) "library" string(8) "document"
1310
1497
1300
940
514
1401
1646
1812
1391
87
1775
1504
1467

Potopul

Curier de ambe sexe, nr. 1, noiembrie 1837

În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis.
Facere, cap.7

Negur-ameninţătoare orizonul învălise,
Iar prin năduşitul aer vântul ager vâjia,
După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise,
Şi scaldată-n sânge luna în prejma lui răsărea.

Iată mare întuneric preste univers se lasă,
Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui,
Tot pământul se clăteşte; marea din matca sa iasă;
Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi.

Bolta cerului se sparge subt a apei greutate,
Ploaia se aruncă râuri ca pe gura unui scoc,
Sate, târguri şi oraşe, cetăţi, turnuri înecate,
Se văd numai când prin nouri îşi fac fulgerele loc.

Dumnezeu apucă-n mână paloşul de răzbunare,
El e mult-îndurătorul, dar şi drept-judecător,
Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare,
Şi sumeţul om să vadă că-i un vierme muritor!

Munţii, măgurile nalte sta subt apă îngropate,
Undele spăimântătoare preste ele s-arunca;
Numai a unei stânci creştet prin talazele turbate
Precum un uriaş straşnic din adâncuri s-arăta.

Vălmăşală zgomotoasă ocolea coastele sale,
Pre care apele negre cu pornire le izbea;
Omenirea împregiuru-i scotea ţipete de jale,
Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea.

O, ce răcnete grozave! ce amară suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
Ea venea şi preste dânşii apăsând recile-i gheare,
În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda.

Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire,
Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit,
Ticăloşii ce pe dânsul sta cuprinşi de îngrozire,
Cad cu el — moartea-i aşteaptă — undele i-au coperit!

Mai încoaci un şiroi iute pe un tânăr fiiu cuprinde,
Când sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrân,
Şi să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde,
Pe maică-sa care ţine frăţiorul lui la sân.

Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie,
Pretutindini este moarte, pretutindini ocean,
Numai stânca uriaşă se înalţă cu mândrie,
Arătându-şi golul creştet preste groaznicul noian.

P-acea mare înălţime singuri doi tineri scăpară,
Gingaşa fată Selmina ş-amorezul său iubit,
Ei văd moartea cum spre dânşii se apropie amară,
Mulţămiţi că şi atunce soarta nu i-au despărţit.

Amândoi au rămas singuri din grozavnica pierire,
Cungiuraţi de negre ape, d-acel vifor furios;
Ploaia preste ei se varsă ca şiroiul în pornire,
Clocotesc fierbând deasupra tunetele fioros.

Iar prin latul întuneric ce se-ntinde pe tărie
Când de când brăzduind cerul fulgerul scânteitor,
Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie
Cum plutea ca nişte plaghii leşile fraţilor lor.

A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate
Se prăval ca două râuri pe-ovilită faţa sa,
Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate,
Ca s-arate că viaţă în ea încă mai era.

Ca o floare încujbată d-a crivăţului suflare,
Se lipeşte lângă pieptul pre scumpului ei Edvin,
Şi privindu-l multă vreme, cu o lungă-mbrăţoşare
În sfârşit astfel grăieşte, slobozind un slab suspin:

“Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază,
A sosit a vieţii noastre sfârşitul îngrozitor,
Priveşte cum sluta moarte cătră noi înaintează!
O, durere-a despărţirei! O, al nostru trist amor!

Ah! care din aste valuri, unelte-a morţii cumplite,
Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărât?
Puţinele mele zile iată-le de-acum sfârşite!
Sprijineşte-mă în braţe-ţi, să mor l-al tău sân iubit.

În curând a să sosească mâna morţii cea de gheaţă
Şi de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat,
Să mă ia de lângă tine, de lângă scumpa mea viaţă
Ca s-afunde în adâncuri un suflet nevinovat!...”

În fiorii spăimântării leşină tânăra fată,
Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia;
Semăna ca o mlădiţă de-un vânt ager sfărămată.
Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia!

În a sale slabe braţe Edvin strâns la piept o ţine,
Căutând să o învie cu-al său rece sărutat;
Nu gândeşte la pieirea ce era pe lângă sine.
Lumea, viforul, potopul, viaţă, moarte a uitat.

Nimic altă el nu vede decât pe-a sa mult-iubită
Şi-n vederea astă tristă în inima lui simţind
O durere mult mai crudă decât moartea cea cumplită,
Faţa ei muiată-n lacrimi o sărută suspinând,

Zicând: “Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezeşte,
Fie-ţi milă, o pre-dulce, de-al meu plâns, de-al meu oftat,
Mai deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte!
Ah! al tău sufleţel poate cătră ceruri a zburat!”...

De-a iubitului său lacrimi şi duioasă sărutare
Se deşteaptă biata fată din acel leşinat greu,
Şi-nălţând spre ceruri ochii, c-o adâncă suspinare
Zice: “Oh, cât e de mare mânia lui Dumnezeu!

O, tu sfântă, prea-înaltă, fiinţă misterioasă!
Tu care ai locuinţă în acest cer înfocat,
Dumnezeule cumplite! de ce mâna-ţi mânioasă
Preste noi nenorociţii cu urgie-ai apăsat?

Care fu a noastră vina, prea-puternice-mpărate!
De vrei să ne pierzi cu lumea care ţie a greşit?
Au doar sunt atât de grele şi mari a noastre păcate?
Însă noi n-am făcut altă decât numai ne-am iubit.

Oh! cât eşti de straşnic, Doamne, în a ta dreaptă mânie,
Cât d-amar este paharul ce-l bem în acest minut!...
Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie
Când în undele turbate pe-al meu tată am văzut.

Cum se lupta împotriva înviforatelor ape,
Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca,
Şi văzând că nu-i rămâne vro nădejde ca să scape
Întinses-a sale braţe spre-a mă binecuvânta;

Când deodată preste dânsul căzând valul cu pornire
Şi d-această de pe urmă mângăiere m-a lipsit;
Însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire
Aş uita fiind cu tine, vieţuind cu-al meu iubit...

Dar ce poate face omul împotriva voiei sfinte?
Cine poate înţelege scopul ei acel ascuns?
Iartă cârtirile noastre, Dumnezeule părinte!
Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns.”

Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză
Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea,
Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză,
Să-i astâmpere durerea, şi aceste îi zicea:

“Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte,
Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas,
Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte
Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas.

Cum a rouăi picătură soarele de dimineaţă
O usucă şi o scurge, ca şi când nu ar mai fi,
Astfel, scumpa mea Selmină, fu şi trista noastră viaţă,
Se uscă precum şi roua, şi cât şi dânsa trăi.

Dumnezeu acest puternic, a cărui suntem lucrare,
Pedepseşte pe dreptate pe omul cel vinovat;
El ne-au făcut, el ne pierde. — Să ne plecăm cu răbdare,
Neuitând că el de este drept, e şi mult-îndurat —

Ca un stăpân şi părinte ceartă, dar şi miluieşte,
Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea,
El o vecinică viaţă în ceruri ne pregăteşte.” —
Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia!...

De cuvintele acestea Selmina încuragiată,
Simţi o nouă putere încălzind sufletul său,
Cătră cer cu duioşie ochii mai rădic-o dată
Zicând: “Lăudat să fie numele lui Dumnezeu!

De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozeşte,
Căci încai mor mulţămită lângă scumpul meu iubit...”
Vorbind încă, iată apa preste dânşii năvăleşte;
Valurile-acoperindu-i în adânc i-au înghiţit.

              1837, noiemv.