Pe la mijlocul veacului al 17^le, mânia indienilor asupra işpaniolilor urma necontenit. Auzârile celi adivărate n-au stâns dintre noroadile aceste asuprite înfricoşata pomenire a cumplitelor fapte a biruitorilor săi; ei era numai supuşi, însă nu era robiţi, întru această vremi un gubernator avé asupra indienilor o mânie şi o ură ascunsă mult mai mari decât aceea a procătohilor săi. Secretariul lui, cumplit împlinitori a poroncilor sale celor straşnice, era râpitori piste măsură, pentru aceasta îl ură indienii mai tari decât pe stăpână-său, el au murit de năprasnă, şi sămnile cari s-au văzut pe trupul lui după moarte nu lasă nici o îndoială cum că nu l-au otrăvit indienii. Spre discoperire acelor ce au făcut această faptă, s-au făcut cercetări, însă nu s-au putut afla ce mai mică urmă. Această întâmplari au pricinuit mare spaimă şi îngrijiri, căci între indieni urma fapta această ră; ştiut era că ei cunoşté otrava ce omorâtoare, căci de multe ori să dovedisă că ei întrebuinţase otrava, această taină însă nu să puté scoate de la dânşii nici cu munci nici cu moarte. După câtăva vremi, gubernatorul au cerut trebuinţa a să întoarce la Işpania, şi curte işpaniolească au ales gubernator în locul său pe graful Ginhon. Graful acesta, aflându-să în floare vârstii sale, şi având toate darurile celi bune, s-au însurat cu o tânără persoană vrednică de iubit şi pe care o iubea foarte, dobândind de la ea asămine iubire. Ea voié a urma soţului său, dar graful temându-să de ura indienilor, voié cu toată măhniciune ci-i pricinuie dispărţâre ca să rămâie soţia lui în Işpania. Grafina să temé de primejdia întru cari să afla soţul ei de a fi jărtvit la ura şi la răsplătire duşmanilor săi, precum, şi de cumplita răutate a indienilor. Faptile celi dovedite, iar mai vârtos povestirile gubernatorului celui de pe urmă zugrăve pe indieni ca pe nişte robi înrăutăţiţi cari să arată în ochi ascultători şi credincioşi, iar pe ascuns sunt vrednici a face faptile celi mai răle şi mai groaznice. Unii şi alţii povisté lucruri mai necrezute dispre puterea şi lucrare otrăvilor dintru aceste ţări, şi toate aceste povesitiri era adivărate. Frica cari au pricinuit grafinii aceste auzâră cu atâta mai mult o sâlé a mergi împreună cu soţul ei, ca sâ-l păzască cu toată privigherea putincioasă şi cu străjuire amoriului. La purcedire sa au luat împreună cu sâne câteva dame işpanioali care trebuia să fie la curte sa în Lima; între aceşti dame se afla o prietină a ei din tinereţă, ce mai bună şi mai credincioasă. Beatrix (aşa să numé ea) era cu câţva ani mai mare decât gubernata, dar iubire ei cătră ea să asămăna cu iubire unei maice cătră fiică-sa, ea s-au sâlit cu tot chipul a o faci să rămâie la Madrid, dar văzându-o că este nestrămutată în hotărâre sa, au dat parolă grafinii că o va întovărăşi.

Măcar că indienii era bucuraţi că s-au mântuit de gubernatorul lor cel mai denainte, dar tot nu să arăta cu mai multă iubire cătră urmaşul său. El esti işpaniol, zâcé ei, deci nu putem aştepta de la dânsul decât nedreptate, lăcomii de bogăţie şi tiranie. Ei nu credé vorbile cari le auze de la alţii pentru graful cum că esti om blând, cu omenie şi cinstit, ci numai cât poftore între ei, el este işpaniol! Acest cuvânt care să auză din gura lor, arăta ura lor ce groaznică. De la luare Americii, face indienii, în necazul lor, o răsplătire ascunsă care niciodată nu o puté prepuni vreun işpaniol. Ei era siliţi a da tiranilor lor tot aurul şi toate petrile scumpe a lumii nouă, însă au tăinuit de ei nişte comori mai scumpe şi mai folositoare omenirii. Lăsând işpaniolilor tot luxusul firii, ei au oprit pentru dânşii numai adivăratile ei bunătăţi. Numai ei ştia leacurile cele puternice şi minunate împrotiva otrăvilor celor grele, numai indienii cunoşté încă şi darul cel minunat a tămăduitoarei scorţişoarei de Hina, şi toţi s-au îndatorit prin o legătură cu prăznuire cari o pază ei cu credinţă, şi prin celi mai straşnice giurământuri şi adesăori înnoite, ca niciodată să nu discoperi asupritorilor lor tainile aceşti aşa mari.

Indienii avé totdeauna încă şi în vremea robiei cei amară un fel de ocârmuire dinlăuntru. Ei ş-au ales o căpitenie a căruia lucrările celi ascunsă să cuprindé întru aceasta: a-i aduna noapte la vremi rânduite spre a înnoi giurământurile lor, şi spre a însămna câte o dată pe vreunul din duşmanii lor spre a-l jărtvi cu moarte. Fiind acei indieni cari lăcuie prin târgurile celi mici mult mai slobozi decât acei care slujé în palatul gubernaţilor, sau care era întrebuinţaţi spre lucruri obşteşti, nu lipsé niciodată a veni la aceşti adunări de noapte ce să face pe dealuri, pe la locuri pustii, şi la cari să puté mergi numai pe nişte potici ce să pare evropeilor nerăzbătute. Pe atunce să numé căpetenia lor ce ascunsă (avé ei însă mai multe) Ximeo. Acesta fiind foarte scârbit pentru nenorocirile şi nedreptăţile ce pătimé naţia sa de işpanioli, au izgonit din inima lui ce împodobită din fire cu cucernicie, evlavii şi blândeţă, toate simţirile cele liniştite şi toată fapta bună. Mânia lui ce iute nefiind mărginită prin temeiurile învăţăturii, l-au făcut mai pe urmă sălbatec şi cumplit; cu toate aceste, fapta otrăvirii să împotrivé haractirului său, pentru aceasta nu întrebuinţa el niciodată această straşnică mijlocire şi au oprit acest metahirisis şi de la nenorociţii lui tovarâşi, el ură totdeauna acest fel de fapte răle şi nu le puté suferi. Ximeo avé numai un fiiu ce să nume Mirvan, pe acesta îl iubé el foarte, şi i-au lăsat o parte a urâciunii şi a pizmei sale asupra işpaniolilor. Mirvan era tânăr, frumos şi bun la inimă, el să însurasă de trii ani cu Zuma, indianca ce mai frumoasă din tot cuprinsul oraşului Lima. Zuma, fiind tot aşa de blândă şi de bună cu cât era frumoasă, au întemeiat fericire soţului său şi trăié numai pentru dânsul şi pentru copilul ei cari era de doi ani. Azan, altă căpitenie, era acela ci ave, după Ximeo, ce mai mare cinste la indieni. Azan era iute şi cumplit şi mânie lui ce neâmpăcată cu cari era născut nu să potole nicicum cu vreo sâmţâre liniştită, ci mai vârtos să aprinde. Aceşti amândouă căpetenii crede că să trag din neamu crăiesc incaş. Cu vro câteva zile mai înainte venirii gubernatorului nou, au strâns Ximeo în noapte dintâi o adunare pe movila unde să afla copaciul sănătăţii sau a tămăduirei (aşa numé ei copaciul a căruia scoarţă tămăduieşte frigurile). După ce s-au adunat toţi, le-au vorovit întru acest chip: „Prietinilor! Tiranul nou are să ne tiranisască, pentru aceasta să înnoim giurământurile răsplătirii cei drepte; ah! aceasta o putem faci numai întru întuneric! Nenorociţi şi ticăloşi fii a soarelui, am venit pân întru atâta, încât trebuie să ne acoperim cu întunericul nopţii...! Staţi să zâcem cuvântul cel straşnic a giurământului aice lângă copaciul tămăduirei, care giurământ ne îndatoreşti a nu discoperi niciodată tainile noastre!” După aceasta, Ximeo au urmat cu glas mai tare : „Noi giurăm a nu discoperi niciodată fiilor Evropii dumnezăieştile daruri a acestui svânt copaci, singură comoara ci ne-au mai rămas! Vai de ticălosul acela ci va vré a dărui această comoară a tămăduirei varvarilor ci ne tiranisăsc, şi a cărora strămoşi au ars capiştile şi oraşile noastre, au pustiit câmpurile şi ţarinile noastre şi s-au scăldat în sângile părinţilor noştri, după ce le-au dat celi mai crude munci...! ţâie ei acel aur ci-l răpesc de la noi, şi de cari nu să mai satură; rămâie la ei acest aur pentru care au făcut atâte răle; noi vrem să fie numai pentru noi darul acest ceresc.

De s-ar afla vreodată între noi vreun trădători a aceştii taine, aşa giurăm: cum că îl vom goni şi-l vom stânge de ar fi însuş tatăl, fratile, sau fiiul nostru. De va fi însurat, ne giurăm a goni şi pe soţie şi pe copiii lui, şi dacă nu-l vor arăta ei, şi de ar fi copiii lui în leagân îi yom jărtvi, ca să-s stângă soiul lui cel rău...! Prietinilor! întăriţi toţi giurământul acesta din adâncul inimii voastre a căruia noimă ne-au lăsat-o strămoşii noştri după moarte lor, şi cu un glas: noi făgăduim a păzi blăstămul acesta împrotiva fiiştecăruia ci va discoperi taina aceasta; noi giurăm că vom ţâne această taină nestrămutată, şi când ar ceri trebuinţa, suntem cei mai întăi gata a pătimi muncile celi mai cumplite şi a răbda încă şi moarte decât a o discoperi. Luaţi sama! strâga Azan cel sălbatec, că în vremile celi dintâi a asupririi noastre, când mii de indieni să tragé la locul cel cumplit a pedepsii, nici unul nu au vrut a-ş mântui viiaţa cu discoperire aceştii taine pe cari norodul o ţâne ascunsă mai mult de 200 de ani... Socotiţi voi singuri de să poate afla vreo pedeapsă vrednică pentru arătătoriu aceştii taine! Eu, cât pentru mine, mă giur că de s-ar afla vreunul între noi ci să va faci vinovat de o aşa faptă, va muri de mâna mé şi de ar şi avé arătătoriu fimei sau copii de ţâţă, mă giur să-i omor pe toţi.” Voroava această îngrozitoare nu au vorbit-o el fără scopos. Azan ave pizmă asupra lui Mirvan, fiiul lui Ximeo, nu numai pentru că el nu avé aşa mari mânie asupra işpaniolilor, dar mai ales pentru că Mirvan, având un copil prefrumos, era norocit; căci cei răi fiind de-a purure nenorociţi, sunt de a purure zavistnici. „Azane! au răspuns Mirvan, omul îs poate împlini făgăduinţa fără cumplire, nici unul dintre noi nu va călca acest giurământ; înfricoşările tale nu sparii pe nimine, şi sunt în zadar. Cine nu ştii că tu fiind varvar vei goni pe arătătoriul aceştii taine şi vei pedepsâ pe făcătoriul de rău?” Azan, mâniindu-să, vroie să răspundă, dar Ximeo au curmat sfada aceasta zâcând că ar fi far de socoteală şi de primejdie a mai întârzié aceaste adunări a nopţii şi îndată toţi s-au împrăştiat.

Indienii, prifăcuţi fiind de nevoi, arăta cinste şi supunire işpaniolilor numai pe dinafară. La intrare gubernatorului în Lima, să afla la porţile oraşului mulţime de indienci tineri cu paneri plini de flori, înainte lor sta Zuma; frumusăţile, graţiile şi faţa ei ce lină au pricinuit grafinei o aşa plecări de iubire cătră ea încât, nu multe zile după aceea, au cerut-o ca să fie între celelalte roabe cari slujâia în palatul său. Grafina au simţit în curândă vremi cătră Zuma o aşa, de mari iubire încât au ales-o spre slujbile celi osăbite pentru dânsa. Beatrix, prietina grafinii, socote că această alegire a Zumei era primejduincioasă, căci auzârile despre făţărnicie indienilor îi pricinuisă o aşa mare groază, încât pe lângă haractirul ei cel bun din fire, să înfricoşa la orice răspuns a răutăţii pe care i ie-l pricinuié neâncredinţare şi frica; pentru aceasta nu era ea vinovată, căci ea să temé pentru prietina ei iar nu pentru dânsa. Damile din curte grafinei zavistuia foarte tari pe Zuma. Eli întrebuinţa slăbiciune sufletului Beatrixii făcându-o să urască pe indianca, eli îi spuné că Zuma esti necredincioasă, făţarnică, ascunsă, iubitoare de slavă şi măreaţă pentru frumsăţile ei, cum că pe grafina nu o iubeşti, şi are mari ură asupra işpaniolilor. După puţână vremi au adaos eli şi mai multe, învinovăţându-o că ar fi vorovit vorbe far de ispravă. Beatrix nu le crede toate, însă tot era în neodihnă şi neâncredinţare, şi au apucat întru adivăr pizmă asupra Zumei cari creşte cu cât vidé că gubernata o lua din zi în zi cu atâta mai mult la iubire cu cât era încredinţată de ura, nedreptate şi zavistie damilor ce să împrotivá ei . Zuma şâdé de a purure în odaia ei, mergând la grafina numai atunce când o chiema.

Gubernatorul nu lăsa nimica spre a să face plăcut indienilor; aceştia însă avusăsă şi mai înainte gubernatori cari era la început blânzi, drepţi şi iubitori, iar mai pe urmă părăsâsă toate aceşti frumoasă daruri, dintru cari pricină nici graful nu au putut câştiga dragoste căzută bunătăţii lui cei adivărate. Ei socoté bunătate şi blândeţa gubernatorului o făţărnicie sau o frică pricinuită din moarte secre-tariului ci era la gubernatorul procátohul său. Patru luni trecusă de la venire gubernatorului în Lima, când sănătate soţiei sale au început a pătimi. La început socoté toţi că pricina slăbăciunei ei este din ferbinţeala climii, dar începându-să a să mări din zi în zi, s-au spăriet cu toţii! Grafina au căzut cu adivărat mai pe urmă în boala frigurilor de a tria zâ; toate mijlocirile spre tămăduire lor întru ace vremi ştiute au fost întrebuinţate, însă toate au rămas fără lucrare. Grija Beatrixii era nemărginită; ea s-au sfătuit în taină cu doftorul ce îl luasă gubernatorul din Işpania. Acesta, neputând tămădui boala, îi da a înţălegi cum că boala aceasta să naşte dintru o pricină osăbită, ci este lui neştiută; shimile lui celi mâhnite, tăcere lui ce ascunsă au umplut pe Beatrix de frică, cum că prietina ei este otrăvită cu otravă pe încet lucrătoare. Dintru acest menunt nu era ea odihnită nici o clipală de ochi; prepusul ei cel straşnic căuta ea a-l ţâne ascuns în taină de grafu şi grafina, însă nu-l puté tăinui şi de aceli două dame de curte a grafinii cari întărisă acest prepus al ei. Cine ar fi făcut această ră faptă? întreba ea. Nimine altul, răspunde damile, decât Zuma... Zuma care în tot ceasul întră la gubernata. Dar ce o au putut sâli, adaoge Beatrix, după atâte faceri de bine, a faci această cumplire? Ura! răspunde eli la toate întrebările. Zuma îi făţarnică, cu deşărtăciuni, iubitoare de cinste, măreaţă, şi au luat asupra gubernatorului o patimă ascunsă şi vrednică de toată pedeapsa, a amoriului!... în scurt, ea este indiancă şi este obicinuită din copilărie a purta scopos cătră împlinire celor mai răii fapti!

Beatrix nu au crezut câteva zile acest straşnic prepus. Ea vidé că prietina ei să vestejaşte şi frica nu o mai sloboză a să lupta cu acest prepus, şi a nu-l păzi cu însuş ochii săi: ea asculta toate spusurile şi crede toate zavistiile; frica au apucat şi pe graful cari, nesocotind vreo faptă ră, era îngrijăt pentru o aşa lungă ţâneri a frigurilor. Părerea că grafina s-ar fi mai îndreptat au dat câteva zile bună nădejdi tuturor; doftorul făgăduié deplin însănătoşare; prepusul au adormit şi Beatrix era liniştită, poronca ei însă tot urma ca Zuma să-s păzască pe ascuns, şi niciodată să nu să lasă a întră în odaie unde era băuturile gătite pentru grafina.

Nevinovata Zuma nu gândé în mijlocul aceştii tulburări decât la gubernata pre cari o iubé far de nici o făţărnicie şi cu ce mai mari curăţănii a inimii, întristându-să când cugeta că ştii leacul boalei ci topea pe stăpână-sa, şi nu-l poate a ie-l discoperi. Ea ştia pre bine giurământurile acele straşnice, prin cari să legasă indienii ca niciodată să nu discoperi această taină a tămăduirei. De s-ar fi primejduit numai viiaţa ei, fără nici o frică ea ar fi arătat-o, dar discoperire aceasta ar fi pricinuit moarte şi soţului şi copilului ei. Ea ştia mai vârtos că Ximeo, cel înfocat de răsplătire, ca să poată lucra mai cu slobozănie, au fost dat pe iubitul ei copil amanet în mâinile sălbatecului Azan şi a lui Tamir carile era a doua căpitenie şi cari era mai puţân cumplit, însă tot era vrăjmaş mare a işpaniolilor. Zuma nu cutezá a arăta neodihna ei nici însuş soţului său Mirvan, ea să topé în lacrimi, în măhniciune şi în tăceri. Neodihna ei să înmulţea, văzând că nădejde ci o ave toţi de însănătoşare grafinii iarâş să perde, şi că frigurile au apucat-o mai tare. Doftorul nu mai tăgăduie că grafina va perdi viiaţa întru această boală de va ţâne ea încă 12 păn la 14 zile...! Acum întristare să împrăştiesă de obşte prin palat! Această auzâri adusăsă pe graful şi pe Beatrix în diznădăjduire şi pătrunsăsă inima Zumei. Gubernata, cunoscând starea sănătăţii sale, arăta întru această întâmplare atâta statornicie cât şi linişte a cugetului şi temire de Dumnezău; „fiiştecare să dispărţăşte cu păci din viiaţa ce fericită, dacă ea au fost fără prihană!” Ea priimisă sfintile taine pe cari doré, îs luasă zâua bună de la prietina şi soţul ei pe cari îl ruga pentru fericire indienilor şi mai vârtos pentru norocire iubitei Zumii şi, după aceasta, s-au lăsat cu totul în mângâierea legii creştineşti. Zuma, fiind privitoare aceştii jalnice întâmplări, nu mai puté rabda durerea inimii sale cea piste măsură. Pentru măhniciune ci ave de boala ce de trii luni a grafinii, au început a pătimi sănătate ei ce mai dinainte slăbită; într-aceeaş sară au dobândit boala frigurilor de a triia zi de cari zace grafina de moarte. După ce o au scuturat frigurile de vro două, trii ori, îi aducé Mirvan, cu slobozănie indienilor, pe ascuns, praful cel scump, cari trebuia să o lecuiască, însă ca s-îi dei în toate zilile numai câte puţin dintr-însul. Zuma au luat de dimineaţă parte ci trebuia să o iei sară. Fiind singură, căuta praful, lăcrăma şi, rădicând ochii cătră ceri, zâci: „Preputernice Dumnezăule! Tu eşti acel ce îmi insufle acest gând, eu nu o pot amintrile scăpa de moarte, fără să mă jărtvesc pe mine! Hotărâre me este luată! Eu nu voi discoperi taina ce straşnică. Prin moarte me vor vide indienii cum că eu m-am jărtvit pentru milă şi dragoste; ei nu vor socoti că mă fac jărtvă pentru discoperire tainii giurate, ci vor gândi că însănătoşare ei au urmat cu agiutoriul doftorului; eu nu pui în primejdie nici viiaţa lui Mirvan, nici a fiiului meu... Eu voi muri! Dar ea va trăi...! Ce-i pasă nenorocitii Zumei de viiaţa ei! însă cât de scumpă este viiaţa aceştii cereşti fiice cari n-au întrebuinţat puterea ei decât întru a sprijini pe cel nenorocit, şi a mângâia pe cel mâhnit! Viiaţa aceştii evghenişte apărătoare a săracilor şi a robilor pe care o auzăm că să rugá cu glasul slăbit şi mai pe giumatate mort pentru bieţâ indieni, pentru acia, zic, care o lasă să moară!... Ah! făcătoare me de bine! Nici în vremi când te luptai cu moarte nu ai uitat pe credincioasa ta Zumă, eu auzăm cum gura tă mă chema şi mă binecuvânta...! Eu mă giur pe sfânta lumină a soarelui, mă giur să te mântui de moarte“. După ce au zis cuvintile aceste, au strâns praful, puindu-l în sân, şi s-au sculat. Ea gândé după aceasta cum ar puté întră pe ascuns în cabinetul unde sta băuturile şi dofto-riile pentru grafina. Ea nu ave ce mai mică frică de prepusul cel asupra ei, nici de privighere ci o ave toţi în palat ca nici Zuma, nici alte roabe indienci să nu fie slobodi a întră în odaia grafinii; ea au hotărât a întră în cabinet sară şi socoté că acolo va afla pe vreunul din păzitori adormit, iar împrotivă întâmplându-să, au pus gând să zâcă că vroieşti a afla pentru stare sănătăţii grafinii. Cercând cum ar puté întră în cabinet fără să margă prin odaie grafinii, s-au scoborât pe nişte scăriţi, ea au aflat o uşă mică a cabinetului cari să dişchide pe scăriţă, a căria chei era în încuietoare uşii; au hotărât a întra noaptea prin uşa aceasta în cabinet şi s-au întors iarâş înapoi în odaia ei.

După poronca Beatrixii, fiiştecare pas ce-l face Zuma să pază cu ce mai mari luare-aminte, şi păzitorii au înştiinţat degrabă că Mirvan au venit astăz la Zuma, că una din damile curţii asculta la uşă ca să vadă ci vorbesc, însă n-au putut înţălegi nimica, fiindcă ei vorbe foarte încet, şi că Mirvan, când s-au dus, arăta neodihnă în faţa lui, că Zuma după aceea s-au scoborât gios la scăriţi, au cercat toate uşile şi, în urmă stând la uşa prin care să întră în cabinet, să pare că să temi să nu o vadă cineva şi, după aceea, s-au suit în odaie ei. Beatrix, auzând aceasta, tremura de frică, căci au înţăles îndată că Zuma are scopos a întră sară în cabinet. Damile au luat poronca de la dânsa ca s-îi dei de ştire în menuntul ci Zuma va ieşâ din odaie ei ca să-s ducă din cabinet şi să lasă cheia la uşă; după aceasta, îndată Beatrix s-au dus la gubernatorul ca să spui aceli ci s-au întâmplat; el era foarte îngrijăt şi au hotărât să-s ascundă cu Beatrix în cabinet. Pe la un ceas de noapte, păzitorii au dat de ştire Beatrixii că Zuma să scoboară pe scări, pe întuneric, foarte îngrijătâ şi cu toată paza de taină. Beatrix şi graful s-au ascuns îndată în cabinet. După câteva menunte, au văzut ei că Zuma au deschis uşa încetişor şi au intrat în cabinet: ea era galbănâ, tremura şi paşă încet, după aceasta s-au uitat împregiurul său cu îngrijări şi au ascultat la uşa prin cari să întră în odaia gubernatii: toate era în tăceri. Zuma mergi la masă, unde sta numai o băutură într-un şâp de cristal; ea scoate din sân hârtia cu praful de Hina; o disface, ia şipul cu o mână şi cu ceealaltă toarnă praful. De abie sfârşâsă ea, când gubernatorul, pătruns fiind de grozăvie, sari zicându-i aceşti cuvinte: „Ticăloasă! Ci ai turnat în băutură...?”

La această discoperiri, la această straşnică întrebări, Zuma rămâne înlemnită, şipul îi cădi din mână şi să strică, şi ea cădi leşinată pe un scaun, zicând: „Ah! Eu sunt perdută!” De acolo au dus-o slugile în odaie ei. Graful şi Beatrix hotărâsă a nu discoperi grafinii această nelegiuită faptă, „Căci, zâce graful, ea numai cât să va supăra rugându-mă să iert pe această cumplită arătări, însă nimica nu mă va puté faci întru această lumi să iert această urâtă faptă, nu. Trebui să-s dei pildă, şi eu voi să o dau.” în palat şi în oraş întru acel menunt s-au lăţit veste că Zuma ave scopos să otrăvască pe gubernata şi cum că au şi prins-o întru această faptă; întru aceeaşi sară, au dat-o gubernatorul giudecătoriei şi au poroncit să o ducă la închisoare. După ci au aflat Mirvan această jalnică vesti, s-au dus la Azan şi la Tamir, şi cugetând în sâne numai moarte, le-au zis: „Fiiul meu eşti în mânile voastre, făgăduiţi-mi numai atâta, cum că de vom ţâne noi taina cu credinţă, îl veţi da înapoi tatălui nostru după moarte noastră.” „Noi giurăm pentru aceasta, au răspuns Azan, dar ţâie îţi eşti ştiut că de să va discoperi taina cât de puţân, copilul tău va perdi viiaţa.” „Noi vom şti a muri, au urmat Mirvan.” După aceasta, s-au dus tulburat şi au intrat de bunăvoi în temniţă. El uşor au înţăles fapta Zumii, însă nu cuteza a vorbi nimica, temându-să să nu săjărtvească iubitul său fiiu de mânia ce sălbatică a lui Azan; pentru aceasta hotărâsă a muri dimpreună cu soţie sa.

În răvărsatul zorilor s-au adunat giudecătorii ca să cerceteză pricina şi să giudece pe Mirvan şi pe Zuma; uşile sălii s-au deschis şi s-au poroncit indienilor ca să între în sală; mulţâmi de indieni s-au adunat împreună cu căpiteniile lor celi tainice, Ximeo, Azan şi Tamir. Pe amândoi nenorociţii i-au adus străjile denainte giudecătorilor în fieră. După ci au văzut Zuma că şi Mirvan eşti la închisoari, striga cu glas mari că el nu este părtaş faptilor ei.. „Stai, Zumo, au răspuns Mirvan, moarte ta s-au hotărât şi poţi tu credi că eu voi mai puté trăi după moarte ta? Eu nu sunt învinovăţit şi mă împărtăşăsc de bunăvoi la nenorocire ta; las, Zumo! să murim tăcând, las să murim cu vitejii, şi copilu nostru să trăiască.” Zuma au înţăles cuprindire cuvintelor acestora, ea n-au răspuns nimica, ci numai vărsa parai de lacrimi: ea nu puté tăgădui fapta ei la cari fusăsă martori gubernatorul şi Beatrix. La întrebarea ci i s-au făcut, de la cine au luat praful ci l-au turnat în băutură?

— „De la mine”, au răspuns Mirvan. Zuma să giurá de iznoavă că el n-are nici o ştiinţă de scoposul ei: „Dar ci feli de scopos avei tu, iarâş o întreba, nu cumva să otrăveşti pe gubernata?... Ce ai vrut tu să faci cu praful? Poati că ai întrebuinţat vreo tămăduire spre însănătoşari? ...” La această întrebări tremura Zuma de frică; într-acel menunt uitându-să la Azan cel cumplit: ochii lui cei plini de foc umple pe Zuma de groază; i să pare că îl vedi cum jărtveşti pe copilul ei: „Nu, nu, striga ea înspăimântată, nu, nu ştiu nici un feli de leac.”

— „Aşadar, au trebuit să fie otravă, mărturisăşti tu aceasta?”

— „Eu nu mărturisăsc nimica.”

— „Aşadar, răspunde.”

— „Eu nu pot decât a tace.”

La acest cuvânt, iesă Ximeo din mulţime şi să pune între amândoi soţii, zâcând: „Să mi să dei şi mie herăle, eu voiesc a muri împreună cu ei.” „Ah! părintile nostru, trăieşti, trăieşti pentru copilul nostru“, striga Mirvan şi Zuma, dir Ximeo rămăsăsă în hotărâre sa.

Judecătorii au luat poroncă să nu întrebuinţăză munci ; ei au trimis pe Ximeo la casa sa şi au poroncit ca pe amândoi soţii s-îi ducă iarâş la închisoari, şi doftorul zâce că de vremi ci la boala gubernatii nu au agiutat nicicum, nici celi mai tari şi mai lucrătoare doftorii, şi că la această boală întâmplându-să simptomile celi mai tari, el au trebuit numaidecât a avé prepus de otrăvire, şi că fapta Zumii ce cu scopos rău fărâ de nici o îndoială au întărit socotinţa aceasta; în scurt, că el nu să îndoieşti că această roabă nelegiuită au dat gubernatii otravă pe încetul lucrătoari, făcând aceasta pentru că s-au văzut dipărtată de slujba ci o face lângă persoana grafinii, şi temându-să să nu biruiască tinereţile gubernatii, şi îngrijire ce pentru ea, otrava ce dată întru o mică parte, au vrut să săvârşască fapta ei ce ră prin o parte mai mari de otravă. Judecătorii, auzind aceasta, să spăimânta; şi aşa i-au hotărât pe amândoi ca pe nişte dovediţi otrăvitori, ca încă întru aceeaş zâ să-s ardă de vii. Amândoi osândiţii au trebuit să-i aducă înapoi în sală ca să-ş audă hotărâre. Mirvan asculta cu vitejască statornicie, dar Zuma, plângând necontenit, au căzut la picioarile bărbatului ei, zâcând: „Eu ţ-am pricinuit moarte, numai aceasta mustră cugetul meu. Ah! Mirvan! Iartâ-mă..” „Las aceasta, au răspuns Mirvan, las să ne jăluim numai asupra nemilostivirii cei cumplite a giudecătorilor noştri! Mângâie-te, Zumo! şi fii liniştită. Cei ci ne osândesc ne slobod dintr-un giug nesuferit: încă câteva ceasuri şi nu vom mai fi robii lor.“ Aceşti cuvinte au pătruns inima ce împietrită a lui Azan: „Mirvan, au strigat el, nu te îngrijî de soarta fiiului tău, el trebuie să-mi fie mai scump şi mai iubit decât al meu.”

Aceasta au urmat la ceasuri înainte de amiazâzi. Poroncă să da de clădire lemnilor. Gubernata era întru adivăr acum aproapi de moarti. Doftorul au spus grafului că au pierdut cu totul nădejde pentru însănătoşare gubernatii, că eşti cu neputinţă să mai poată suferi încă de trii ori furia frigurilor şi în 6 zile va perdi viiaţa. Aflându-să graful şi Beatrix în ce mai mare diznădăjduire, nu mai gânde la milă şi iertări, ţâind pe Zuma de ce mai urâtă arătări ci au putut naşte fire; el au poroncit numai lui Mirvan să i să făgăduiască iertări de va mărturisi fapta lui ce fărâ de legi.

„Spuneţi gubernatorului, au răspuns Mirvan, că de mi s-a făgădui ca şi Zuma să rămâie în viiaţa, iarâş altă mărturisâre de la mine nu va dobândi.”

Gubernatorul nu voie să-s afle în oraşul Lima când vinovaţii era să-s ardă, pentru aceea s-au dus la o moşie unde ave casă şi grădină departe giumătate de ceas de la oraş, de unde era noapte să-s întoarcă înapoi.

Nenorocitul Ximeo în zadar alcătuia în sine mii de planuri ca să mântuie de moarte pe Mirvan şi pe Zuma: ar fi adunat pe prietinii săi, dar aceasta nu era cu putinţă, căci işpaniolii pază pe indieni în toate dimineţile atâta de tari, încât nici nu puté vorbi în taină cu Azan şi Tamir. în sfârşât, după toate s-au dat o proclamaţii prin cari să poronce tuturor indienilor din Lima să-s afle faţă la pedeapsa morţii vinovaţilor. Indienii era fărâ arme: gvardia işpaniolească s-au îndoit şi s-au aşăzat împregiurul grămăzii de lemne; pe lângă aceasta, soldaţi trebuia să întovărăşască aceşti jărtve nevinovate la locul osândirii: nu mai rămăsăsâ altă decât a să supune poroncii!

În vremi când aştepta tot oraşul întristat această tragedie, gubernata zace în pat fărâ să ştii nimica de această întâmplare; neodihna celor ci să afla pe lângă dânsa o au făcut a cerceta pricina: ea prepune că Beatrix i-a tăinuit cevaş. Beatrix ieşea ades din odăi ca să lasă slobodă curgire lacrămilor sale. într-acel ceas au întrebat grafina pe una din dame ci să lucrează? Poroncindu-i numaidecât să nu-i tăinuiască adivărul, şi dama au fost silită a-i discoperi tot, adăogând că Zuma şi Mirvan, în loc să tăgăduiascâ fapta lor ce nelegiuită, mai vârtos s-au lăudat că o au făcut; grafina s-au spăimântat! „O, preputernice Dumnezăule! au zâs ea, pre tine te rog cu credinţă.” Ea au poroncit s-îi înhame caii la trăsură, s-au sculat degrabă din pat cu agiutoriul damelor sale şi s-au îmbrăcat; trăsura trage, şi ea au poroncit să o suie, cu toate lacrimile şi împrotivirile damelor şi a Beatrixii. Patru robi merge pe lângă ea şi al cincile ţâind un cort o apăra de razile soarelui; întru acest chip, şăzând şi acoperindu-şi faţa cu un voal alb, purcede. .. Ceasul al 6-le bate şi Mirvan cu Zuma iesâ din închisoare cu herâle în mâni şi în picioare ca să-s ducă la locul morţii. Zuma, de abia putând păşi, să răzăma de umărul unui preot şi doi soldaţi o duce printre mulţime norodului cari navale să o vadă.

Între norod zăreşti ea pe Azan cu copilul ei în braţă, ea sloboade un ţâpet pătrunzători; ţipet ci işea din inima unii maice!

Sâmţându-să atunce cevaş mai în puteri, să smunceşte din mânile preotului şi a soldaţilor şi să răpede înainte lui Azan cari vine aducându-i copilul; Azan îl pune în braţile maicii sale. Nenorocita Zuma varsâ pâraie de lacrâmi, dând copilului său ce de pe urmă sărutări. „Zumo! îi zici Azan încet, nu te temi, socoteşte că moarte ta este răsplătiri, şi că va ţâne taina noastră cu atâta mai mult nevătămată.” „Ah! Eu nu poftesc nici o răsplătiri, au răspuns Zuma, numai de ar scăpa de moarti gubernata...!” Mai mult nu poate vorbi: soldaţii o ieu iarâş între dânşii şi purced mai înainte, tot însâ mai era pân la locul osândirii lor vreo paşi îndatâ trâmbiţa vesteşti apropierea vinovaţilor, şi grămada lemnilor să aprinde! Tot norodul întră împreună cu ei în drumul cu copacii în capitul căruia să vidé grămada de lemne aprinsă a căria pară să vidé gâlgâind pănâ la nori. întru viderea această straşnică, leşinaă Zuma de spaimă: atunce îi lipsăşte grija ce avé de copilul şi de bărbatul ei, ameţala cuprinde locul sâmţârei; ea nu mai vede nici sâmţăşti altă decât numai groaznica moarte pe cari o vide înainte sa! Puterile o lasâ, sângile i să încheagâ, faţa i să acoperi cu gălbineala morţii şi cădi în braţile preotului carile îi da învăţătură asupra pocăinţii, şi o gate spre moarte! „Zumo! i-au zis Mirvan, moarte noastră nu va fi gré: vezi acest fum gros ci să înalţă în sus, acesta ne va înăduşâ întru o clipală de ochi.” „Ah! au răspuns Zuma, cu glas de abia înţălegători, fiiştecari pas duce pe Zuma mai aproapi de moarte şi înmulţăşti groaza ei!”

Acum indienii întristaţi şi mâhniţi să înşârasă împregiurul focului spre sămnul măhniciunii, ţâné fiiştecare în mână câte o ramură de chiparis: gvardia işpanioleascâ îi încungiurasă... Când, fărâ de veste şi neavând nimine nici o nădejdi, un călăreţ vine cu graba ce mai mari, strigând: „Staţi! Staţi! Gubernata vă poronceşti, cari vine după mine!”

Îndatâ stau toţi pe loc. Zuma plânge cu mâinile ridicate cătrâ ceri, însâ sufletul ei cel slăbit de frică încâ nu puté ave nădejdi de mântuire; iatâ că s-au văzut şi gubernata. Agiungând ea pe nenorociţii soţi, s-au oprit lângă ei: gvardie îndată mergi şi încungiură trăsura ei. Indienii apropiindu-să, s-au pus în prejma ei într-o giumătate de ţarcul. După aceasta, grafina, rădicându-şi voalu, îs discoperi faţa ce galbănâ, bolnavă însă lină, blândă şi mila arătată. Ea au zis cătră norod: „Eu nu am puteri a faci milă cu cei nenorociţi, dar sunt încredinţată că mi-i va dărui gubernatorul, însâ părâ atunce îi ieu supt apărare şi ocrotirea me: să li să iei obezile din mâni şi picioari şi să-s stângă focul acest straşnic, cari nu s-ar fi aprins niciodată de aş fi ştiut cevaş de dânsul mai înainte!”

Întru auzul cuvintelor acestora, toţi indienii aruncă ramurile lor de chiparis şi strigă cu un glas răsunători: „Să trăiască gubernata!“ Ximeo, ieşind afară din mulţime, striga: „Drept eşti, ea va trăi!” Zuma cade în genunchi, zicând: „Preputernice dumnezăule! Săvârşăşti lucrul tău!” Gubernata cheamă pe Mirvan şi pe Zuma ca să margă pe lângă trăsura ei. întru acest chip s-au întors în palatul său, pitrecută de mulţime norodului cari binecuvânta mila şi bunătate ei cu râvna ce mai mari.

Agiungând, au zis lui Mirvan şi Zumii să între în odaia ei: să culcă în crevat şi le poronceşti să şadă lângâ perinile sale. Mişcare, ostineala, jale şi spaima întru atâta slăbisă puterile săli, încât socote că acum moartea nu eşti departe.

Ea dă o mână lui Mirvan şi alta Zumei; Zuma, scăldând mâna în lacrâmi, o priimeşti îngenunchind.

Beatrix, neputând suferi această privelişte cari-i pricinuie dureri inimii, să rugá gubernatii s-îi triimată pe amândoi indienii în alăturata odăi, poroncind ca să fie acolo supt pază. „Ba nu, au zis gubernata, eu îi ieu în chizăşie me, ştiind că ei nu au făcut nici un rău înainte preputernicului giudecători. Ah! lasâ-i, lasâ-i aicea, căci ei îmi vor deschide porţile raiului!”

— „O, Dumnezăule mari! zâce Beatrix, pot să te las în mâna arătărilor ci te-au otrăvit?” „Unde mi-ar fi mai bine într-acest menut, urma grafina, între prietini ar trebui să aud numai tânguiri multe şi de prisos, dar mâinile aceste tremurătoare pe cari le strâng mâinile meii îmi întăresc inima: văzând pe aceşti nenorociţi, sufletul mieu dobândeşte prin singură privală linişte şi bucurie!”

— „O, făcătoare me de bine! zâce Zuma, cu glasul înăduşit de lacrâmi, de nu va împlini ceriul nădejde me ce mai de pe urmă, atunci va vidé fiiştecine de au iubit nenorocita Zumă pe grafina; ea nu va mai puté trăi după moarte ei!” Beatrix, auzind cuvintile aceste, zâce: „Videţi urâta făţarnică!” „Nu o difăima, îi zâce grafina, ei să căiesc de fapta lor; priveşti cum le curg lacrimile! O, Zumo! zâce ea după aceasta, cum voi puté eu ave ce mai mică mânie asupra ta, a caria frumsăţa trupului aratâ a fi în tine un suflet îngeresc, şi pentru aceasta te iubem aşa de tare: eu vă cunosc pe amândoi cum că sunteţi pricinuitorii fericirii meii. Eu vă iert cu bucurie greşala voastrâ, de vă veţi întoarce cătrâ legi cu asămine nefăţărnicie.” Zuma, fiind înspăimântată, voie să vorovascâ, şi poate ar fi discoperit taina cari o munce de o mie de ori mai mult decât apărare şi izbăvire vieţii sale, dar Mirvan i-au curmat vorba cu aceste cuvinte: „Zumo! Noi trebui să tăcem: glasul gubernatii va faci ca adivărul să-s discoperi: noi trebui să nădăjduim în Dumnezăul la carile ea să roagă: el va mântui viiaţa ei ce scumpă şi nevinovăţia noastră să va vădi.” El zâce aceste cuvinte cu un aşa îndrăzneţ glas şi cu un chip aşa vesăl, încât însuş Beatrix să simţea atinsâ. Gubernata au cerut de la Mirvan sâ-i lămureascâ vorba sa, dar în zădar: căci el o ruga să îl cruţă de un aşa răspuns şi au tăcut două ceasuri fărâ să zâcă vrun cuvânt.

Pănâ a nu să duci gubernata din oraş ca să mântuiascâ de moarte pe Mirvan şi pe Zuma, răpezâsă un curier la graful, chemându-l foarte ca sâ-s întoarcă acasâ; ea îl aştepta în fiistecari menunt şi să miera di ce pricină încâ n-au venit.

Tocmai când voie să porneascâ şi pe al doile curier, iatâ s-au auzât în ograda palatului strigări de bucurie: Beatrix iesă afarâ ca sil-s înştiinţăză de ce urmează, când grafina, cunoscând glasul gubernatorului cari poroncind să-s deschidă uşile, striga: „Iertăciuni celor vinovaţi! Ei sunt izbăvitorii vieţii tale”, au adaos el, întrând în cabinetul grafinii.

Toţi cei de faţă era încreminiţi: gubernatorul ţâné un copil frumos în braţile sale. Zuma sloboade un ţâpet de bucurie, cunoscându-ş copilu; graful aleargâ la dânsa, îi pune copilul în braţă şi îngenunche înainte ei. Ximeo, apropriindu-să cătrâ Mirvan, îi zâci: „Tu acum poţi vorovi cu slobozenia tuturor indienilor, taina s-au discoperit. Noi toţi am băut praful păn a nu-l aduci aicea.”

Întru auzul acestor cuvinte, Zuma strânge plină de bucurie copilul în braţile sale, şi mulţăme ceriului; Mirvan îmbrăţoşază pe tatâl său; gubernata faci o datâ o mii de întrebări: gubernatorul îi taie vorba, spuindu-i în scurt celi ci i le-au spus indienii. „O, mari Dumnezăule! zâce grafina, îmbrăţoşând pe Zuma, îngerul acesta s-au jărtvit pentru mine şi alţii au vrut a-i perdi viiaţa! în vremi când ea au făcut fapta ce mai frumoasă, o au învinovăţât-o alţii de fapta ce mai nelegiuită! Frica ci ei avé pentru copilul lor i-au făcut să rabde cu o nebiruiţi statornicie ocara, ruşâne şi privala morţii cei straşnice!.”

„Ah! zâce Zuma, gubernata au făcut mai mult, căci tocmai atunce când ne învinovăţă alţii ca pe cei mai nemulţămitori, ca pe cei mai nelegiuiţi şi ca pricinuitorii patimilor ei, ea ne-au izbăvit, ne-au mântuit de moarte, ne-au priimit cu prietinie şi bunătate ce mai mari!” Gubernâtorul au răspuns: „Ea va dobândi, precum şi voi, răsplătire pentru aceste fapte buni; voi o veţi tămădui! — aice sunt douâ părţi din praful cel tămăduitori, una este pentru Zuma şi alta pentru gubernata.” El singur au împărţit hina în două grămăgioare: Zuma au luat partea ce dintâi şi grafina a doua părti din băutura acé tămăduitoare, însâ numai din mâna Zumii. Toţi vărsa lacrâmi de bucurie; pe gubernata cari să întrarmasâ de bucurie şi de nădejdi, ca când ar fi fost nou născută, au îmbrăţoşat-o soţul ei, Beatrix şi fericita Zumă. Gubernata ia copilul Zumii în pat la sâne, îl sărutâ cu mare dragoste, făgăduindu-i că în vreme viitoare îi va fi ca o al doile maică. Beatrix şi toate damile ispanioale încungiură pe Zuma. şi nu să pot sătura a să miera de dânsa. în mijlocul bucuriei aceştii mari, gubernatorul ia de mânâ pe Mirvan şi pe Zuma, deschide uşa şi iasă în balconul ci era făcut cătrâ uliţă şi, întorcându-să cătrâ norod, zâci, arătând pe Zuma şi pe Mirvan: „Priviţi jărtvile celi de voi, pentru mulţumire, pentru sâmţâre firii şi pentru sfinţănia giurământului. Indienilor! Faptile acestora celi frumoasă, şi faptile gubernatii celi lăudate v-au făcut să lăsaţi pizma de mai înainte, cari o aţi avut cu dreptul; numai voi însuţi aţi putut ridica după voie tuturor giurământul cel straşnic; din duşmanii noştri cei tainici v-aţi făcut făcătorii de bine a lumii cei vechi, sârguinţa noastră deci, a vă faci fericiţi nu este de acum înainte numai datorie omenirii, ci ea eşti şi datorie mulţămirii cari trebuieşti a fi împlinită! Indienilor! Voi toţi cari aţi jărtvit cu aceasta aducire-aminte a necazurilor celor cumplite la mila ce liniştită a aproapelui, sunteţi slobozi de robie; nişte aşa cugetări şi gânduri vă dau drituri asămine cu a biruitorilor voştri. Iubiţi pe stăpânul vostru; fiţi lui credincioşi; între voi să vor împărţi pământuri; răsădiţi pe dânsâle copaciul tămăduirei şi, răsădindu-l, socotiţi că toatâ lumea vă va mulţămi pentru aceastâ faciri de bine a zâditoriului!” Voroava aceasta au pătruns inima tuturor; şi gubernatorul au poroncit ca Zuma să s-îmbraci cu straile celi mai scumpe, având în cap cunună de dafni şi să şadă întru o trăsură pre frumos împodobită. Toate daniile gubernatii, înainte cărora mergé Beatrix, mergé împreună cu Zuma, după cari urma gvardia gubernatii. Un crainic mergé călare înainte, strigând: „Iatâ Zuma, soţia lui Mirvan celui cinstit, şi mântuitoare gubernatii.” Zuma şâdé pe o perină cusută cu fir, ţâind în braţă copilul său şi întru o mână o creangă din copaciul tămăduirii; întru acest chip au mers Zuma prin celi mai mari uliţi a oraşului Limii întru strigare norodului cari năvălé ca să o vadă şi o umple de binecuvântări. După ce s-au întors în palat, o au dus-o damile la gubernata care, îmbrăţoşându-o, au dus-o întru o odăi frumoasâ ci era împodobită pentru dânsa şi pentru soţul ei, rânduind şi slugi spre slujba lor, căci gubernata hotărâsă ca de acum înainte să fie cunoscuţi ca cei mai scumpi şi mai iubiţi ai ei prietini.

Sara s-au iluminat tot oraşul, tot palatul şi toate casile indienilor, dându-să pin grădini ce mai bună mâncari şi băutură.

Frigurile au lăsat cu totul pe gubernata şi pe Zuma, şi gubernata în opt zâle s-au însănătoşat deplin. La acel loc unde fusăsâ focul aprins au poroncit gubernatorul să ridici un ovelisc (sămn de pomeniri) de marmoră albă pe cari era scris cu slovi mari, aurite: „Pentru Zuma, prietina şi mântuitoare gubernatii şi făcătoare de bine a lumii cei vechi.” Dintr-amândouâ părţile a acestui ovelisc s-au răsădit copaciul tămăduirei cari este dintru ace vremi la indieni pomenire tuturor faptilor bune pe cari omenire le cinsteşti aşa de tari! îndatâ gubernatorul au trimis în Evropa acest praf scump care mai înainte să numé „praful grafinii” şi cari să numeşti latineşti părâ astâzi după numile ei. Zuma ce înţăleaptâ şi cu inimă bună nu s-au oprit pentru cinste şi mărire norocului ci au dobândit. Iubiţi fiind de grafina din toatâ inima, au rămas de-a purure vrednică de slava ci ş-au agonisât prin fapta bună!