Tehnicile de construcţie în Moldova au fost diverse, în dependenţă de materialul oferit de condiţiile naturale. Clădirile au fost ridicate în tehnicile specifice lemnului, pietrei, argilei (pămînt), fiecare dominînd pe arii de utilizare, cu teritorii de interferenţe reciproce, ce caracterizează zonele climaterice şi etnografice ale Republicii Moldova, unde sînt folosite preponderent anumite materiale de construcţie.

În zona de nord, est-centrală şi de centru a Moldovei, unde erau şi mai sînt păduri întinse, toate construcţiile -  casele de locuit, lăcaşurile de cult, bisericile, anexele, gardurile, dependinţele, ca şi mobilierul şi vasele şi ustensilele, - toate erau confecţionate din lemn. Lemnul era utilizat atît singular, cît şi în  combinaţie cu piatra pentru fundaţii şi cu lutul – pentru finisajul interior al pereţilor. Zona de centru a Republicii Moldova se compune din două regiuni diferite: la vest se află regiunea Codrilor centrali, unde materialul principal de construcţie a fost lemnul, şi la est – regiunea Răutului de Jos, unde ieşirile la suprafaţă ale pietrei de calcar, au favorizat utilizarea pietrei la construcţia caselor de locuit, anexelor, amenajarea pereţilor de sprijin a terasamentului pantelor. În această regiune cu promontorii stîncoase, este răspîndită locuinţa rupestră, procesul de construcţie fiind invers: nu clăditul, ci scoaterea pietrei pentru crearea spaţiilor în stîncă pentru locuire şi în scopuri gospodăreşti. În zonele de stepă materialele de construcţie erau folosite cu economie fiind îmbinate între ele lutul, argila, piatra şi lemnul.

În zona de sud-est a Republicii Moldova, unde lemnul de construcţie era mai rar utilizat din cauza defrişării pădurilor, cel mai răspîndit material de construcţie a fost argila, lutul, pămîntul, din care se construiau casele de locuit, bisericile, gardurile, anexele şi alte construcţii răspîndite în mediul sătesc. Pentru liant şi finisaj se folosea mortarul pe bază de lut cu adaos de nisip şi var. În majoritatea construcţiilor aceste materiale erau combinate între ele: pentru pereţi se folosea şi lutul şi lemnul, pentru fundaţii – piatra; pentru grinzile tavanului, căpriorii acoperişului în pante, stîlpii de la prispă şi învelitoarea acoperişului era folosit lemnul.

Învelitoarea acoperişului era un indice al locului pe care-l ocupa stăpînul în ierarhia comunităţii. Învelitoarea cea mai simplă şi accesibilă se făcea din materiale vegetale provenite de la cultivarea cîmpului: paie de secară sau grîu, stuful, mai rar papura. Acoperişul din şindrilă sau şiţă: scîndurile din lemn, cu conturul simplu sau prelucrat decorativ, scurte sau lungi, era caracteristic pentru zonele de Codru şi munte. La casele mai înstărite acoperişul era din tablă de fier zincată. La sud şi în oraşe erau răspîndite acoperişuri din olane roşii sau cenuşii din ciment. În multe localităţi din Moldova, mai ales în zonele din nordul Moldovei, se utiliza şistul, desfăcut în fascii subţiri. Utilizarea unui material anumit era dictată de destinaţia clădirii.

Tradiţiile seculare ale casei populare au determinat convertirea materialului utilizat într-o formulă generalizată pe tot teritoriul locuit de moldoveni, preferîndu-se aspectul de casă din piatră. Nu în zadar, la nuntă tinerilor se ura tradiţional „ Viaţă lungă şi casă de piatră”. Casa din piatră era un simbol al bunăstării, al unei situaţii superioare în ierarhia socială.

Tehnicile construcţiei în piatră sînt diverse, în dependenţă de tipologia clădirilor. Cea mai veche tehnică constructivă, elaborată în piatră a strămoşilor moldovenilor a fost opus dacicum. La casele de locuit, pentru pereţi era folosită piatra tăiată cu ferestrăul sau bolovanii de rîu legaţi prin mortar de var sau lut. Piatra era folosită mai mult acolo unde era necesar de construit boltiri: beciuri, poduri, în arhitectura ecleziastică – pentru  acoperirea compartimentelor ritualice. Boltirile se construiau pe cofraje din lemn, cărora, cu ajutorul instrumentelor de precizie, li s-a dat forma geometrică dorită. După instalarea cofrajului la înălţimea oportună, pe extradosul cofrajului erau aranjaţi bolţarii în pană, laturile lor descriind linii orientate ca razele spre centrul virtual al formei cilindrice a boltirii sau formei sferice a cupolei. Măiestria meşterilor medievali a fost uimitoare, mărturie fiind apariţia unui sistem, apărut în scopul reducerii diametrului cupolei/turlei bisericilor moldoveneşti, în raport cu cele de factură bizantină, numită „bolta moldovenească”.

În zonele de pădure, lemnul utilizat sub forma cununilor din bîrne, dulapi sau tulpini de arbori prelucraţi sumar, erau unse cu lut şi văruite pentru a atribui construcţiei un aspect de clădire construită în piatră. Deficitul lemnului ca material de construcţie, din cauza defrişărilor masive ale pădurilor, au condus la combinarea lemnului cu argila, unde lemnul era folosit pentru osatura pereţilor clădiţi din pămînt, iar văruitul ulterior al pereţilor dădea un aspect de casă de piatră. Tehnicile de construcţie sînt diferite în dependenţă şi de destinaţia clădirii: mai simple, din material uşor perisabil pentru casele din localităţile rurale şi case din material durabil, mai ales piatra şi betonul armat, în construcţiile monumentale de importanţă urbanistică. Varietatea materialelor de construcţie a crescut datorită optimizării calităţilor constructive ale materialelor tradiţionale.

În cununi (sau Blockbaum) era cea mai veche şi cea mai răspîndită tehnică de construcţie din lemn, cunoscută în toată Europa şi extinsă departe spre est. Din bîrne aşezate orizontal, erau construite toate clădirile, la care legarea bîrnelor avea loc la capete prin cheutori, - o sistemă de închegare a construcţiei fără utilizarea cuielor de fier. Erau folosite sistemele de cheutori: „rotunde”, „drepte”, „coada rîndunicii” şi „în căţei”, fiecare avînd aria sa de utilizare. Dimensiunile clădirilor ridicate în tehnica „cununi” erau limitate la lungimea optimă a lemnului (între 5-7 m), casele fiind programate pentru a avea planuri pătrate, formă rezultată din utilizarea bîrnelor de aceiaşi lungime. Pentru obţinerea unor case mai mari, cu un spaţiu mai amplu, se obişnuia combinarea a două sau trei cununi, rezultînd, de obicei, ca regulă, case alungite în plan, cu o odaie sau două şi o tindă între ele. Tehnica „în cununi” a locuinţelor moldoveneşti se deosebeşte de utilizarea aceleiaşi tehnici la alte popoare, prin acoperirea cununilor cu tencuială în scopul redării unui aspect al zidului de piatră. Doar la casele vechi, arhaice mai pot fi văzute locuinţe cu lemnul păstrat în zidărie aparentă. Carcasa (sau Fachkwerck) este una din cele mai răspîndite tehnici de construcţie din lemn, cu parii amplasaţi la colţurile, mijlocul laturilor şi în locul alungirii clădirii prin volume noi. Carcasa este de două tipuri: „limbă şi uluc” şi „în furci”. „Limba şi uluc” este o tehnică de construcţie cu utilizarea lemnului relativ nouă, numită în unele locuri „nemţească”, apărută în rezultatul reducerii lemnului de construcţie, şi apărută din dorinţa de economie a lemnului. Esenţa ei se reduce la construcţia unei carcase din pari prelucraţi în patru muchii, fixaţi în partea inferioară în tălpi de lemn, cu scobirea ulucelor verticale în părţile laterale ale parilor, în care sînt introduse prin capetele ascuţite („limbi”) dulapii aşezaţi orizontal. Deseori structura lemnoasă a pereţilor este păstrată aparent.

Tehnica carcasei „în furci” este mai simplă şi mai economică, fiind răspîndită în regiunile sărace în lemn de construcţie, sau fiind utilizată de populaţia cu condiție socială modestă. Prezintă o carcasă din pari, deseori prelucraţi sumar, înfipţi în pămînt, uniţi prin 3-5 chingi orizontale, care sînt împletite cu nuiele şi ramuri aşezate vertical. Este completată pe o parte şi alta cu argilă pînă la obţinerea grosimii optime a pereţilor, care după tencuirea cu lut şi văruire capătă aspect de piatră. Sînt utilizate şi alte variante: pereţii sînt împletiţi orizontal cu nuiele, obţinîndu-se o osatură de „gard”, cu care în continuare se procedează la fel ca şi în cazul precedent.

Modelarea în forme a lutului şi arderea lor a condus la fabricarea cărămizii şi olanelor pentru acoperiş. Deşi nu era o tehnică răspîndită, cărămida arsă se utiliza la clădirea sobelor şi hornurilor, în construcţiile industriale din oraşe. Imobilele monumentale din oraşe, clădirile administrative, casele aristocratice din oraşe şi sate, erau construite din piatră, ca şi bisericile din reşedinţele domneşti şi boiereşti, în care scop se utilizau bolovani rotunjiţi de rîu, piatra prelucrată în blocuri prismatice, cu inserţii de cărămidă şi discuri smălţuite policrom.

În ultimele 5-6 decenii imobilele de locuit  cu parametrii grandioşi sînt asamblate din piese prefabricate din beton armat.

Formele arhitecturii contemporane au progresat spre eleganţă, perfecţiune estetică şi de creare a unor spaţii largi fără elemente de sprijin intermediare pentru acoperiş, datorită proprietăţilor metalelor, acceptate ca material de construcţie: fonta, sticla, fierul, oţelul, etc. Progresul tehnologiilor constructive avansate şi exigenţele de asigurare a confortului cotidian au cerut în calitate de liant şi de izolator materiale noi, elaborate în bază de polimeri, ştiinţa şi tehnologiile performante incluzîndu-se tot mai activ în sfera de construcţie.