Filmul documentar sau de non-ficţiune este unul din genurile cinematografiei, care a stat la temelia acestei arte. Pînă la apariţia filmului artistic (de ficţiune), primii operatori filmau subiecte din viaţa cotidiană, adică documentare sau cronica evenimentelor. Cu astfel de filme şi-au început activitatea fraţii Lumiere — părinţii cinematografului, dar şi toate cinematografiile lumii, inclusiv şi cea moldovenească. Primul studio cinematografic în Moldova, astfel şi se numea – „Studioul de filme cronicar-documentare de la Chișinău”. Şi doar peste cinci ani, cînd a fost acumulată experienţa şi măiestria necesară, la Chișinău au început să fie realizate filme artistice (de ficţiune), iar studioul însuşi a fost numit „Moldova-film”.

Filmul documentar este la fel o operă de artă cinematografică, ca şi filmul artistic, numai că este realizat într-o altă manieră, fără jocul actoricesc. Filmul documentar are alte atribute legate de o astfel de producţie cinematografică. Cu excepţii rare, documentarul este realizat de un regizor, un operator profesionist după un scenariu scris în prealabil, de cele mai dese ori şi muzica este scrisă anume pentru documentarul în cauză, ceea ce ne permite pe bună dreptate  să-l considerăm o creaţie artistică de nonficţiune. Festivaluri de film documentar se organizează pretutindeni în lume, aceste filme primesc premii importante, iar autorii lor sînt consideraţi pe bună dreptate artişti adevăraţi ai acestui gen de artă cinematografică. Cel mai elocvent exemplu în acest sens, este filmul regizorului Mihail Romm „Simplul fascism”, care constă în întregime doar din cronica documentară a celui de-al treilea Reich, iar după puterea sa artistică această peliculă întrece mai multe filme artistice despre „ciuma cafenie” a secolului al XX-lea – fascismul.

Filmul documentar a început cu cronica obişnuită. De aici şi asemănarea cu jurnalistica, căci corespondentul debutant îşi începe cariera cu cronica, iar apoi realizează schiţe cinematografice la o temă anumită, apoi articole analitice şi portrete.

În filmul documentar, ca şi în jurnalistică, cronica obişnuită (jurnalul cinematografic) se transformă în ediţii speciale, care reflectă evenimentele sociale de proporţii, iar apoi şi filme documentare tematice cu caracter problematic sau de alt tip. De o popularitate deosebită se bucură filmele documentare despre personalităţile istorice de vază: inventatori, savanţi, muzicanţi, pictori, actori. Uneori aceste filme se transformă într-o naraţiune cinematografică, în care sînt incluse fragmente din alte filme, de cele mai multe ori artistice (de ficţiune). În esenţă, însă, filmele documentare rămîn, totuşi, filme documentare de (non-ficţiune).

În limba moldovenească (română) se utilizează denumirile „filmul de ficţiune” (artisitic) şi filmul de non-ficţiune (documentar).