Problema genurilor cinematografice nu este de loc nouă. Pînă în ziua de astăzi criticii de film tot poartă discuţii, problema e că noţiunile „tip” (categorie) şi „gen” au ajuns pînă la noi din cele mai vechi timpuri, din antichitate. A existat  această clasificare pe categorii şi genuri şi în literatură, şi în teatru, şi în artele plastice, respectiv extinzîndu-se pînă la estetica cinematografică.

Dacă e să vorbim despre etapa iniţială a dezvoltării cinematografiei, aceasta nici nu era mult timp considerată o artă, locul ei era într-o „şatră de iarmaroc”, spre amuzamentul publicului nu foarte elevat, astfel scria Maxim Gorki despre primele sale impresii referitor la cinematograf.

Cinematografia, însă, a fost o elevă stăruitoare. Nu se supăra pe epitete batjocoritoare de tot felul, ci încerca să însuşească limba artelor înrudite cu el, limba teatrului, a artelor plastice, a muzicii, astfel elaborîndu-şi treptat un limbaj propriu, pe care îl putem numi convenţional – limbaj al videografiei în mişcare. Apoi, au început să apară nu numai scheciuri de estradă, filmate, direct de pe scenele barăcilor, ci şi mini-povestiri, iar apoi chiar şi nuvele video, care erau, însă, la începuturi mute.

Cinematograful a inventat un limbaj nou — limbajul mişcărilor, astfel spectatorul înţelegea, ce se petrece pe ecran fără să audă dialogurile. Cineaştii folosesc şi pînă în ziua de azi acest limbaj, cu toate că au trecut mai mult de 100 de ani de la inventarea cinematografiei.

Cel mai elocvent exemplu, în acest sens, este nuvela lui Leonid Gaidai „Pios Barbos i neobîcinîi cros” („Cîinele Barbos şi cursa neobişnuită”), filmat după un foileton scris de Stepan Oleinc şi publicat în ziarul „Pravda”, film în care nu este rostit nici un cuvînt, e numai muzica de fundal sincronizată cu acţiunea umoristică. În varianta de desen animat acest exemplu îl punem regăsi în multe episoade ale desenelor animate „Stai, că-ţi arăt eu!”, cu lupul ghinionist şi iepurele viclean, film în care nu este nevoie de nici un dialog, în afara de fraza „Stai, că-ţi arăt eu!”. Totul este clar din acţiunile, care au loc pe ecran.

Desigur, o nuvelă mare nu poate fi ecranizată doar prin intermediul gesturilor. Aici, ne vine în ajutor literatura serioasă şi jocul talentat al actorilor, iar în filmul documentar – puterea imaginii filmate cu măiestrie, care de asemenea, poate fi înţeleasă şi fără cuvinte, mai ales dacă e filmată de un operator de cinema priceput.

În Biblie se spune: „La început a fost cuvîntul”. Dacă e să ne referim la film, putem spune „La început a fost imaginea”. Cît de talentat n-ar fi scenaristul, regizorul, actorii, compozitorul, în cazul în care filmul nu este filmat pe o peliculă de celuloid sau oricare alt tip modern de înregistrator al imaginii video, el nu există. Prin urmare putem spune cu încredere, că primul cineast a fost operatorul, adică persoana, care înregistra pe peliculă ceea, ce se vedea prin obiectivul camerei de filmat. Primele secvenţe de film au înregistrat ieşirea lucrătorilor de la fabrica fraţilor Lumiere — inventatorilor cinematografului. Însă în mai puţin de un an, tot ei, au filmat deja o nuvelă de acţiune „Politîi polivalişcik” („Grădinarul”) prin aceasta demonstrîndu-se, că în cinema pot exista nu numai subiecte documentare, dar şi nuvele artistice mici, chiar dacă durează doar un minut şi jumătate.

Astfel, începînd cu apariţia cinematografiei, în paralel, au început să se dezvolte diferite genuri ale cinematografiei: jurnalul de actualităţi, filmele documentare şi artistice, desenele animate, proces iniţiat la sfîrşitul secolului al XIX-lea de către Georges Méliès, iar mai tîrziu au apărut filme de popularizare ale ştiinţei, didactice şi alte tipuri de filme. Iar fiecare dintre aceste tipuri de film maturizîndu-se, sub influenţa altor domenii de artă, crea genuri proprii.

Filmul documentar a început cu cronica zilei. Deja la începutul dezvoltării cinematografiei în Franţa a apărut nu numai „Patefonul”, ci şi „Pathe jurnal” în care erau reflectate cele mai importante evenimentele din lume. În Rusia a apărut „Jivoi jurnal”, emis de către compania „Hadjoncov”. Apoi au apărut schiţele cinematografice documentare, dedicate diferitor subiecte şi evenimente. Aceste filmări se bucurau de o popularitate foarte mare la spectatori. Subiectele lor erau cronici de la încoronările ţarilor, diferite cataclisme naturale, care aveau loc în lume. După exemplul publicisticii de ziar a apărut şi publicistica cinematografică.

Schiţele cinematografice de popularizare ale ştiinţei aveau drept scop informarea oamenilor — despre cum se pot proteja de diferite boli, incendii şi inundaţii. Au apărut filme şi chiar seriale de filme didactice, menite să ajute la însuşirea profesiei.

Filmul artistic, în afara de genuri, împrumutate din literatură, a inventat şi genuri noi — science fiction, datorită acestuia din urmă au apărut ecranizările operelor scriitorilor Jules Verne, Stanislaw Lem, fraţilor Strugatski şi altora, care au activat înainte de începerea erei cinematografice.

Datorită realizărilor tehnicii cinematografice şi televiziunii contemporane acum este posibil să vedem pe ecran ceea, ce era imposibil de imaginat, în trecutul nu prea îndepărtat. Din nefericire, cîteodată, din cauza trucurilor tehnicii computerizate se pierde valoarea artistică a operei, e tocmai acel caz, cînd  ideea este ascunsă în spatele tehnicizării.

În unele ţări, inclusiv în fostele republici sovietice, există studiouri speciale, care sînt specializate pe diferite tipuri de producţie cinematografică: artistice, de non-ficţiune, desene animate, didactice etc.

În Rusia activează cîteva studiouri de filme documentare — la Moscova /Studioul Central de Filme Documentare/, Sanct-Petersburg — „Lenkinohronika”, Novosibirsk, Rostov-pe-Don, etc. Există studiouri specializate şi în Ucraina - „Kievnaucifilm”, la care se produc şi filme cu desene animate, studioul de filme documentare şi studiouri de filme artistice la Odessa, Kiev (A. Dovjenko) şi Ialta.

La Chișinău în anii 1952-1957 a existat un studiou de filme cronicar—documentare care din ianuarie 1957 a început să producă şi filme artistice — sub numele „Moldova-film”.

Pe parcursul existenţei sale, de aproape şase decenii, la studioul „Moldova-film” au fost produse sute de jurnale cinematografice „Moldova Sovietică”, care au devenit o cronică a ţării noastre din această perioadă, iar luînd în consideraţie materialele filmate în perioada de pînă la apariţia studioului, pe teritoriul ţării noastre au fost urmărite evenimentele timp de aproape 100 de ani. Au fost filmate mai multe cronici cinematografice sportive şi pentru copii, precum şi jurnalele satirice „Usturici” după modelul celui produs la Moscova — „Fitil”. Toate aceste jurnale vor aparea pe site-ul nostru cu indicarea autorilor, care au creat filmele respective şi o listă cu numele persoanelor, care au participat la ele, dar şi a localităţilor unde are loc acţiunea (oraş, sat, raion).

Au fost filmate şi cîteva sute de schiţe cinematografice documentare, de popularizare a ştiinţei şi didactice, informaţii, pe care vizitatorii noştri le vor găsi pe site, precum şi descrierea filmelor artistice de metraj scurt şi lung cu indicarea anului de producţie, cu informaţia despre autori şi o scurtă descriere a subiectului filmului.

Dacă vorbim în continuare despre genuri, ele există în toate tipurile de film enumerate mai sus. În filmul documentar genurile sunt reprezentate de: actualităţi, cronica cinematografică, schiţa cinematografică, portret, publicistică, foileton etc. Un film de popularizare al ştiinţei poate avea un subiect jucat de actori, dar şi o explicaţie pe înţelesul tuturor despre lupta cu incendiile, maladiile sau despre respectarea regulilor de circulaţie. Filmul didactic poate fi destinat atît pentru şcoala medie, cît şi pentru instituţiile superioare de învăţămînt, dar şi pentru diferite cursuri de însuşire a specialităţilor solicitate - spre exemplu: conducerea automobilului.

Paleta genurilor filmului artistic este şi mai variată. De exemplu, filmul muzical poate fi: operă, balet sau pur şi simplu film-concert. Există filme artistice, dedicate lui Enrico Caruso, Giuseppe Verdi, Friederich Chopin, Johann Sebastian Bach ş. a., mai multe filme artistice sînt dedicate scriitorilor, actorilor de teatru, artiştilor celebri din trecut.

Genul de comedie cinematografică poate fi de asemenea foarte variat. Aici găsim şi comedii lirice, şi filmele pline de umor ale lui Leonid Gaidai, cu elemente de acţiune, şi pelicule satirice, iar uneori şi filosofice ale lui Eldar Reazanov, cum ar fi „Garaj”, sau „Nebesa obetovannie” („Cerul făgăduinţelor”), tot din acest gen fac parte şi tragicomedia şi farsa. Adesea genul comediei, dar şi alte genuri se combină între ele, astfel încît este dificil să determini cărui gen aparţine filmul — este el oare liric, muzical, satiric – sau e un gen mixt, care le îmbină pe toate foarte organic. Şi dacă acest lucru contribuie la ridicarea nivelului artistic al filmului, atunci nu e chiar atît de rău. Toate genurile sînt bune, în afara de cele plicticoase.  

Filmele de aventuri sau aşa-numitele filme „de acţiune” au şi ele o paletă destul de largă în cinematografie. Adesea sub masca genului de acţiune se promovează „pelicule realizate „de mîntuială”. La sfîrşitul secolului trecut au apărut aşa-numitele „Filme-catastrofe”, „Războiul stelelor”, „filme de groază”, sub un generic comun greu de înghiţit — „thriller”. Există seriale despre spioni, filme-anchetă ş.a. Ne vom limita acum la descrierea generală a tipurilor şi genurilor de filme, pentru ca vizitatorii site-ului să aibă posibilitatea să se orienteze.