09 april 2013, 16:31 Moldovan reality 21999

Ideea Moldovei Unite – erezie, utopie sau piatră de temelie?

Foto: publika.md

„A fi sau a nu fi? Aceasta e întrebarea”
(Shakespeare)

Destinul unei ţări nu se face de o singură generaţie şi nici de dragul unei singure generaţii, oricât de tentantă ar fi această dorinţă. Lucrurile trebuiesc privite în perspectivă, într-o perspectivă la fel de îndepărtată ca şi saltul în timp al imaginaţiei. Şi doar atunci, cînd vom şti cum şi unde vrem să fie poziţionată ţara noastră peste decenii, peste secole, doar atunci vom înţelege care ar fi traseul spre care trebuie să o impulsionăm acum, astăzi. Să ştii exact ce vrei să ajungi şi ce rol vrei să joci în viitor – acesta e ghidul pentru acţiunile din prezent.

Într-o asemenea cheie, chibzuind la limita ipoteticului, se pot formula viziuni şi se pot proiecta strategii prin care îţi poţi permite să treci dincolo de „normele” momentului şi poate chiar să sfidezi rigorile unei „corectitudini politice”, rigori impuse de cei care ei înşişi nu sînt străini unui anumit machiavelism în promovarea propriilor interese.

Voi trece direct, fără ocolişuri, la ideea care ar putea să reprezinte unica opţiune strategică fundamentală a Republicii Moldova pentru mulţi ani înainte, pînă în clipa înfăptuirii ei. Este unica opţiune care, fiind acceptată spre realizare, poate plasa această ţară în albia unei perspective de proporţii – opţiunea independenţei, a suveranităţii şi a extinderii teritoriale. Repet, a extinderii teritoriale. Altfel zis, mă refer la ideea Moldovei Unite.

Am pus în titlul acestui articol trei dintre posibilele calificative cu care poate fi tratată această orientare conceptuală: erezie, utopie şi piatră de temelie. Voi încerca în cele ce urmează să abordez unele dintre invectivele care pot fi aduse conceptului, dar şi unele replici drept răspuns la aceste invective.

Erezia

Afirmînd astăzi că eşti pentru refacerea teritorială a Moldovei medievale, înseamnă să rişti foarte serios să fii etichetat în cele mai indiscrete moduri posibile. Iar eticheta de „eretic” ar fi, probabil, una încă destul de indulgentă. Mentalul socio-politic la zi din Republica Moldova este dominat de trei-patru concepte fixe care pretind a fi dogmatice. Ele, aceste „dogme conceptuale”, sînt înrădăcinate de o vreme şi sînt alimentate neîncetat de diverse influenţe venite, în mare parte, din exterior. Din perspectiva lor, orice idei sau viziuni care nu le respectă tiparul sînt automat catalogate drept „eretice”.

Una din „dogme” susţine că Republica Moldova este un stat artificial, mic şi incapabil să supravieţuiască dacă nu aderă, de jure sau de facto, la o entitate statală mai mare. Adepţii respectivei „dogme” sînt, de regulă, încurajaţi din afară, înarmaţi „ideologic” şi cultivaţi în spiritul „revenirii în Eden-ul” de altădată.

„Dogma” însă poate fi răsturnată printr-o constatare ridicol de simplă şi evidentă – în ciuda tuturor „apocalipselor” prognozate, Republica Moldova totuşi există. Timid, lent, făcîndu-şi cucuie, păşind peste piedicile puse de către „vechii prieteni”, de mai bine de un deceniu şi jumătate Republica Moldova îşi scrie istoria, trecînd prin chinurile devenirii sale. Şi cu cît aceste chinuri sînt mai teribile, cu atît mai mare e dorinţa de a supravieţui. Iar referitor la „artificialitatea” acestui proiect de ţară, aici sîntem nevoiţi să acceptăm o parte din argumente, dar cu precizarea imediată că această nedreptate poate fi remediată printr-un singur mod, nu al aderărilor şi integrărilor, ci al întregirii şi al înglobării celorlalte porţiuni natale. Dar despre aceasta ceva mai încolo.

A doua „dogmă” se referă la statutul identitar al poporului Republicii Moldova, care ar fi chipurile incert, gelatinos şi duplicitar. Nici nu avea cum să fie identitatea poporului tratată altfel, odată ce, pe diferite căi, erau induse idei care, fiecare în parte şi toate la un loc, fărîmiţau „scheletul identitar” originar al ţării. Pe de o parte, s-a promovat cu insistenţă teza, foarte seducătoare, precum că populaţia situată între Prut şi Nistru ar fi componentă a „naţiunii române”, deci „români”. Pe de altă parte, s-a tot vorbit că populaţia din Republica Moldova este una „polietnică”, mozaicată şi diluată identitar. În mijlocul unor asemenea confruntări şi convingeri opuse, propagate cu măiestrie, era firesc să se înregistreze un dezechilibru şi o confuzie identitară, această situaţie, fiind speculată în plan politic şi mai fiind încă potențial susceptibilă de a fi speculată.

Lucrurile au fost clarificate, parţial, de datele recensămîntului efectuat în 2004, potrivit cărora, populaţia băştinaşă constituie circa 80% din totalul locuitorilor intervievaţi. Această constatare, alături de procentajul destul de modest care le-a revenit celorlalte etnii conlocuitoare, atestă clar faptul că ideea de „stat polietnic” nu-şi găseşte un suport justificat şi nu reflectă situaţia reală din ţară. O altă constatare este că dincolo de eventualele manipulări în operarea cu datele, majoritatea covîrşitoare a populaţiei băştinaşe totuşi s-a autoidentificat ca „moldoveni”. Deci, la modul practic, Republica Moldova este un stat moldovenesc sau al moldovenilor, o observaţie certă, dar necesară în contextul a ceea ce va urma.

Pe timpuri, aflîndu-ne în componenţa Uniunii Sovietice, consideram că aveam o oarecare identitate, dar nu aveam libertate. Şi nu ne puteam proiecta dezvoltarea. În prezent însă considerăm că avem o oarecare libertate, dar ni se spune că nu avem identitate. Şi iarăşi nu ne putem proiecta dezvoltarea.

Acum, odată determinîndu-se că există o populaţie categoric majoritară, ai cărei exponenţi se autodefinesc ca fiind „moldoveni”, ne apropiem de miezul chestiunii care reprezintă „nucleul dur” şi punctul de referinţă esenţial şi principial la care trebuie să ne raportăm ori de cîte ori punem în discuţie trecutul, prezentul şi viitorul nostru. Pornind de la „cine suntem”, înţelegem ce urmează „să facem”.

Etnicul unui popor este referinţa naturală, indiscutabilă şi fundamentală prin definirea lui. În marea lor majoritate, statele s-au creat în baza principiului etnic, adică a „sîngelui comun”, dar şi a „teritoriului comun” şi această formă de creare a unui stat este unica valabilă şi legitimă în termeni de istorie, drept natural şi destin.

Pornind de la acest considerent, populaţia majoritară din Republica Moldova este succesoarea directă a poporului moldovean care a format statul originar Moldova şi care şi-a dezvoltat o constituţie etnică distinctă în arealul geopolitic în care a existat. Victimă însă a intemperiilor istorice, dar şi a diferitelor „înţelegeri”, poporul moldovean a fost fragmentat în trei porţiuni, repartizate pe teritoriile a trei state: Republica Moldova, România şi Ucraina.

Revenind la „dogma” [sau „dogmele”] care condamnă revendicarea identităţii etnice moldoveneşti, această reacţiune din partea „dogmaticilor” nu poate trezi decît nedumerire şi suspiciune. A spune că eşti moldovean înseamnă oare a greşi cu ceva? De ce atîta opoziţie şi atîta înverşunare faţă de cei care îndrăznesc, oriunde ar fi ei, să-şi declare şi să-şi afirme identitatea nativă şi originară de etnic moldovean?

E simptomatică, în acest sens, reacţia categorică a instituţiilor române faţă de intenţia unui grup de cetăţeni români de la Iaşi de a înregistra Asociaţia „Comunitatea Moldovenilor din România”. Învinuiţi de activitate anticonstituţională şi numiţi „cozi de topor”, fondatorii asociaţiei au fost puşi la „stîlpul infamiei” şi declaraţi aproape „trădători de neam”. O reacţie, deci, foarte emoţională, panicardă chiar. De ce oare? De ce să se teamă România de înfiinţarea unei „comunităţi a moldovenilor”, dacă se tot declară că etnie moldovenească nu există şi, deci, nu ar avea de unde să existe şi susţinători? Sau poate ar avea?

Să ne amintim că în anul 2000 în România a fost creat Partidul Moldovenilor, prezidat de Constantin Simirad, ex-primar de Iaşi. Formaţiunea a fost însă rapid înglobată în componenţa PSD-ului.

Mai recent, în discursul său din 24 ianuarie a.c., la Iaşi, preşedintele României, Traian Băsescu, iată că a menţionat de trei ori etnonimul „moldoveni”, în timp ce se adresa mulţimii. Deci, o delimitare totuşi există?

Cea de-a treia „dogmă” susţine că în Republica Moldova nu pot exista interese politice separate de un anumit angajament în exterior. Aici, fie că eşti pro-occidental, implicit pro-român, fie că eşti pro-rus. A treia poziţie nu e recunoscută. Alb şi negru; est şi vest; sau controlat de Kremlin, sau curtat de Bucureşti; sau te dai sub NATO, sau eşti sub papucul Moscovei; sau eşti cu „noi”, sau eşti cu „ceilalţi” ş.a.m.d. Acestea sînt nişte distincţii şi divizări destul de manipulatorii, inclusiv prin primitivismul lor.

Consider că această limitare la dualitate este una greşită şi în fond artificială. Ne-am obişnuit să privim lucrurile prin această prismă şi această obişnuinţă le ajută unor forţe din interior şi din exterior să ne dirijeze şi să ne intoxice. De exemplu, dacă cineva încearcă să-şi afirme identitatea de moldovean şi să revendice fosta unitate de „sînge şi pămînt”, agenţii dualismului primitiv imediat încep să-l asocieze cu anumite structuri oculte. Logica lor e naiv de simplă: moldovean = moldovenism = concept al guvernanţilor comunişti = interesele ruşilor. Aşa ajungi, din poziţia de promotor al propriei origini etnice în cea de „agent al Kremlinului”. Aberant. Dar asta e consecinţa reflexelor denaturate care ni s-au inoculat cu grijă de diverşi „prieteni”, reflexe şi referinţe în baza cărora destui falşi „patrioţi” înţeleg să ne clasifice.

Exista o a treia cale, o a treia opţiune, cea de mijloc, care nu ţine de dreapta şi de stînga, de vest şi de est, de Zeus şi de Satan. Calea de mijloc presupune că centrul de greutate şi de referinţă al unui popor nu se află la vecinii din dreapta sau la cei din stînga, ci se află exact în mijlocul teritoriilor sale. Opţiunea de mijloc înseamnă că există un singur interes – cel naţional; înseamnă să fii dincolo de reverenţele „dictate de împrejurări” şi să urmăreşti propriile scopuri, chiar dacă la o etapă ele coincid cu ale unui „aliat”, iar la altă etapă – cu ale altuia. A treia cale înseamnă să existe o doctrină naţională clară, o doctrină a statalităţii.

A patra „dogmă”, care o completează pe precedenta şi care încorsetează în felul ei aspiraţiile Republicii Moldova, este că acest stat, acest popor este un „veşnic ostatic al intereselor străine”. Ni s-a cultivat complexul de inferioritate, ni l-am cultivat noi înşine cu un fel de patimă bolnăvicioasă. Ne-am tot autobiciuit, ne-am tot umilit şi gudurat la „picioarele coloşilor”, reamintind în permanenţă unii altora vorba veche despre „înţelepciunea capului plecat”. De fiecare dată, cînd ne supunea o putere sau alta, primul lucru care ni se întîmpla era că elitele erau fie decimate, fie cumpărate, fie deportate şi spulberate în afară.

La acutizarea tuturor acestor complexe, pierderi şi frustrări au contribuit, în zilele noastre şi problemele economice, şi divergenţele sociale, şi conflictele induse, şi guvernările profitoare şi incompetente, toate ca una.

Mă întreb uneori: circumstanţele impun starea de spirit sau totuşi starea de spirit creează circumstanţe? Ni s-a înrădăcinat, aproape arhetipal, mitul „viţelului blînd”, care suge de la două vaci; mitul de ţară ‒ „papă lapte”. Cît e de avantajos acest comportament? Mi se pare că am păţit-o ca acel emblematic soldat „indecis” care, hotărît să se pună bine cu ambele tabere beligerante, s-a îmbrăcat mixt, cu tunică roşie, dar cu pantaloni albaştri şi a coborît pe cîmpul de luptă. Ce a cîştigat? Au tras în el din ambele direcţii! Istoria arată că obţine nu cel care cerşeşte, ci doar cel care cere, care pretinde, care smulge.

Au mai avut şi alte ţări „mari depresii”. Însă s-au mai schimbat lucrurile, s-au mai schimbat vremurile şi cînd a venit momentul oportun, au ştiut să se refacă. Totul este trecător. Se dezumflă, mai devreme sau mai tîrziu şi unii „coloşi”, se mai destramă unele „puteri”, tot aşa cum se mai cicatrizează rănile, se reformează elitele, se mai rezolvă conflictele, se mai consolidează năzuinţele. Sună utopic? Fireşte. Dar arătaţi-mi un singur proiect de anvergură care să nu fi părut iniţial utopic?

Utopie sau piatră de temelie?

Pentru Republica Moldova există o singură cale să rămînă în istorie şi să facă istorie. Aceasta este calea revenirii în timp în parametrii săi teritoriali originari, prin restabilirea comunităţii etnice. Pămînt şi Sînge – acestea sînt fundamentele reale şi naturale, care asigură naşterea şi trăinicia unui stat. Restul sînt ficţiuni, simboluri şi instrumentări politice.

Noi nu sîntem o provincie, o gubernie sau partea rătăcită a vreunei naţiuni. Atît timp cît ne vom considera aşa, un fragment orfan, atît timp vom rămîne incapabili să trecem dincolo de limitele înguste pe care noi înşine ni le-am trasat.

Dezideratul unităţii etnice şi teritoriale, inteligent cultivat şi proiectat, este capabil să catalizeze procesele din interiorul Republicii Moldova. Numai astfel poate fi realizată coeziunea poporului, în jurul unei idei care să-l reprezinte şi care să-i redea demnitatea de sine. Poate sună cinic, iar pentru unii chiar tulburător, dar moldovenii, pentru a se realiza în deplinătatea talentelor şi a năzuinţelor sale trebuie să-şi restabilească „spaţiul vital”. Nu în înţelesul profanat pe care îl mai comportă acest termen, nu prin smulgerea unor teritorii care nu ne aparţin, ci prin alipirea pămînturilor care ne-au aparţinut.

Înţeleg prea bine că aceste idei sună poate fără ecou în vitregia zilelor de azi şi de mîine. Însă ceea ce se poate face acum, este să se dea impulsul corect orientat. Perspectiva şi progresul nu au de a face cu viteza, ci cu direcţia. Viitorul e creat de noi, dar nu pentru noi.

Primele condiţii cărora trebuie să le corespundă Republica Moldova este să-şi reliefeze foarte clar aspiraţiile, să-şi promoveze o imagine bine lucrată, să se dezvolte continuu şi accelerat, în plan economic, cultural, ştiinţific, politic, social. Republica Moldova trebuie să devină un stat foarte atractiv, atractiv în primul rînd, pentru moldovenii de pretutindeni. Pentru a purcede spre realizarea acestor condiţii trebuie să existe nişte valori clare şi acceptate de către populaţia majoritară şi o conducere competentă, modernă, care ar urma doar interesele propriului stat.

Trebuie pus accentul pe ceea ce ne defineşte, pe ceea ce ne uneşte, pe tradiţii şi cultură. Obligatorie pentru toţi trebuie să fie însuşirea şi practicarea limbii de stat, ca unică limbă oficială şi de administrare pe teritoriul republicii. Denumirea limbii este limba română şi aceasta este o realitate pe care trebuie să o acceptăm. Cu cît e mai vast arealul de utilizare al limbii cu atît e mai bine.

Guvernarea comunistă a fost pentru Republica Moldova un „rău necesar” şi asta pentru că ei, comuniştii, au fost primii care într-un mod tranşant au repus pe agenda politică chestiunea identităţii moldoveneşti. Problema lor este că au procedat de cele mai multe ori brutal şi au asociat această idee cu propriile interese şi orientări politice, discreditînd-o în cele din urmă. Dar diamantul, din cîte se ştie, rămîne diamant chiar dacă e aruncat în noroi. Dacă îl cureţi, străluceşte din nou. Aşa e şi cu ideea respectivă. În mîinile unei alte conduceri ar putea să fie promovată cu mai mult tact şi inteligenţă.

Conducerea comunistă însă pentru a nu rămîne în istoria Republicii Moldova ca o conducere care a fost pe „jumătate gravidă”, trebuie să-şi ducă pînă la capăt stindardul pe care l-a afişat. Aluziile revendicative lansate de către comunişti dincolo de Prut sînt inexacte, fie şi din considerentul că, la urma urmei, moldoveni sînt şi dincolo de Nistru. Şi nu mă refer la regiunea transnistreană, ci la teritoriile acum ucrainene, dar care, într-un trecut istoric, au aparţinut Moldovei şi pe care încă locuiesc comunităţi de moldoveni. Moldovenii din Republica Moldova urmează să evalueze foarte serios oportunitatea de a-şi revendica teritoriile sale din Ucraina, din regiunea Cernăuţi, Bucovina, Bugeac. Acest lucru nu poate fi lăsat la discreţia altora, pentru că nimeni nu va ceda teritorii din proprie iniţiativă. Actuala conducere încă mai poate şi trebuie să pună pe tapet acest subiect.

Totodată, trebuie intensificat schimbul cultural dintre Republica Moldova şi comunităţile etnice respective, pentru dezinhibarea identitară a moldovenilor din regiuni. Trebuie să fim consecvenţi şi în intenţiile noastre de a beneficia de ieşirea la Marea Neagră, terminalul de la Giurgiuleşti fiind, în prezent, unica modalitate prin care această intenţie poate fi realizată.

Soarta viitoare a Ucrainei, în fond, nu este una cu prognoze foarte optimiste. Acest megaproiect politic care se numeşte Ucraina, fiind croit din fragmente aparţinînd altor state, ar putea să se dezmembreze la o adică, fie şi peste decenii. Dacă i se întîmplă, legăturile cu pămînturile noastre de acolo trebuiesc fortificate de pe acum.

Cînd vom lua ca stat o poziţie hotărîtă şi revendicativă în raport cu statele vecine, imaginea noastră în plan extern ar putea suporta o metamorfoză favorabilă.

Transnistria se simte importantă pentru că noi îi acordăm importanţă excesivă. Cei din stînga Nistrului trebuie să înţeleagă că scopul Republicii Moldova este să-şi consolideze statalitatea şi reîntregirea teritorială. Mai mult, scopul nostru cu bătaie lungă este alipirea teritoriilor istorice. Cînd vor înţelege că toate conducerile de la Chişinău sînt ferme în decizia lor de a nu-şi schimba adresa politică şi îşi propun să formeze un stat solid în regiune, atitudinea lor faţă de noi s-ar putea modifica. Şi schimbarea atitudinii e un prim pas, unul foarte important.

Păstrarea neutralităţii şi excluderea oricărui element militar străin de pe teritoriul nostru trebuie să fie un alt obiectiv asupra căruia urmează să se insiste în mod categoric. Chiar şi cu Federaţia Rusă negocierile pot fi purtate într-un mod mai încrezător şi mai pragmatic. Noilor conduceri poate le va reuşi mai bine.

Cei care duc o „politică de ierbivore” în relaţiile cu alte state, sînt priviţi ca nişte „ierbivore”. Noi practic nu mai avem ce pierde. Iar cînd nu mai ai unde să faci un pas înapoi, nu îţi rămîne decît să faci paşi înainte.

În dezvoltarea lui, în cucerire sau extindere, un popor are o singură limită – limita propriei cutezanţe.

Dorian Furtună

Notă informativă: Etolog, doctor în ştiinţe biologice; cercetări în domeniul Etologiei sociale (fundamentele biologice ale comportamentului social şi politic). Interesul ştiinţific: conflictele identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, antropogeneza, comunicarea non-verbală, neuromarketing, paleo-style.