Traducere de Constantin Stamati

Zorile poliia munţii sub care clocotea marea,
Iar Safo tocmai pe piscul ţărmului sta în picioare;
A Lesbosului fecioare, lângă dânsa încimpite,
Privea sub ţărmuri noianul de groază încremenite!
Atunci Safo, luând lira, sună în ea cu putere
Şi cântă aceste versuri cu un glas plin de durere:
“O, grozave ţărmuri, o, noian cumplit!
Iată, făr’ de frică aici acum şez,
Căci eu Afroditei vreau să m-oferez,
Defăimându-i templul unde am servit...

O, Posidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute
A tale ape amare decât un trai osândit.
Priveşte cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea,
Priveşte această frunte ce de chinuri s-au zbârcit.
Că acum îi coronată pentru a mea mormântare,
Ca când pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare.
Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc,
Scapă orişicine de crudul amor;
Îmi spun că prin tine acei ce iubesc
Uită de tot focul acel arzător.

Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poţi face,
Eu rog a tale noianuri să curme a mea suflare,
Căci trăind nu pot să aflu nicăieri linişte, pace,
Nu pot să uit pe acela ce am amat cu-nfocare;
Ce viu să-mi aflu mormântul, viu să mă îngrop în tine,
O, al mării împărate! spre pârgă mă primeşte,
Iar voi, fecioare din Lesbos, nu mă mai bociţi pe mine,
Ci cântaţi, cântaţi prohodul morţii ce mă fericeşte.
Dar ce gândesc oare la cele trecute!
La faimosul templu, templul Afroditei,
Unde servind însumi priveam plângând multe,
Şi râzând de ele frumos cântam sântei;

Până când lângă oltaruri văzui pe Faun odată,
Şi ce am simţit atunci, Doamne, eu nu pot să vă rostesc,
Acel foc, acea priinţă ce mă cuprinse îndată,
Încât mi-au amorţit glasul, simţeam că încremenesc,
Şi mâna tremurătoare scăpă lira la pământ,
Căci nici înaintea Dafnei atât de nesimţitoare,
Mai frumos nu s-arătară a Latonii fiul sânt;
Nici dumnezeul Indiei, în vâlva sa cea mai mare,
Ţiind schiptrul său de viţă cu struguri împodobit,
La vederea Erigonei mai frumos n-au strălucit.
Din ora aceea eu numai la dânsul
Ne-ncetat gândeam, mă ţineam de el
Şi făr’ de sfială nu o dată am plâns,
Sub a lui ferestre oftând cătinel.

Cât îmi era de priinţă să-l privesc în adunare,
La luptă, sau la teatru, când în public venea
S-arunce discul departe, şi să puie sub picioare
Pe luptătorii aceia ce cu dânsul se punea.
Şi cu câtă mulţumire îl priveam încălecat
Pe un cal de al Eladei, fugar întocmai ca vântul,
Zburând el mai înainte la hotarul însemnat,
Şi de-acolo cu cunună şi cu pompă întorcându-l.
Ah! de-a lui fapte celebre sufletul meu se umplea,
Şi de-aş fi putut eu şterge cu această mân-a mea
De colb, de sudori frumoasa lui faţă,
Eu aş fi dat orice, viaţa răpuneam,
Să-i fiu lui amată, şi să-l ţin pe braţă
Măcar o minută, şi mă mulţumeam.

Voi, ce nici odinioară nu mi-aţi fost folositoare,
Măcar de vă numiţi muze, dar în zadar v-am rugat,
Căci eu de voi insuflată de i-am fost învăţătoare,
De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat,
Versuri ce toată Elada citeşte cu desfătare,
Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priinţă,
Dar Faun râde de ele păzind alteia credinţă.
Plângeţi dar cu mine, din Lesbos fecioare,
Plângeţi şi iar plângeţi, căci sunt ruşinată,
Şi bociţi pe Safo, ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată...

Dac-a mea înamorare, ce pentru dânsul aveam,
Dacă ale mele versuri şi puţină frumuseţe
Ar fi putut să-mi supuie pe acela ce iubeam,
Sau la plânsul meu vrodată să fi privit cu blândeţe,
Atunci nici o muritoare, şi nici puterea cerească
Nu putea să-i dea viaţă mai celebră şi mai dulce
Ca amorul meu cel fraged, ce avea să-l fericească;
Încât dumnezeii însuşi i-ar fi pizmuit, pot zice,
Căci în versurile mele cântând a lui Faun nume,
Ca pe o dumnezeire l-ar fi serbat etern lumea,
Şi pentru el oricând pe sânte oltaruri
Ar fi ars miresme ne-ncetat, nestins,
Şi pentru el oricând hărăzeam şi daruri,
Ţie, Afrodită, mă rugam cu plâns;
Pentru el fierbinte plângând mă rugam,
Parcelor vieţii să nu-i curme viaţa.
Sau luându-mi lira duios le cântam,
Că adormind ele, eu să-i lungesc aţa,
Şi pentru el oricând şi la Ionie
Mă duceam la luptă cu cei învăţaţi,
Să câştig stâlpare mult mai scumpă mie
Decât orice schiptru unor împăraţi,
Căci la a lui poale eu o închinam
Şi cu-a mea cunună îl încununam.

Deci multe ori umilinţei am răpus a mea mândrie,
Sărutându-i pragul casei neîncetat îl rugam,
Zicându-i: “Faun amate, dacă a ta sumeţie
De nedemnă mă cunoaşte soţ pe tine să te am,
Primeşte cu-ndurare ca Safo pe lângă tine
Să trăiască ca o sclavă, porunca să-ţi împlinească,
Căci ce-mi pasă de-al meu nume, dacă mi-ar fi fost
mai bine,
Sub pereţii casei tale pân’ voi muri să trăiesc,
Sperând că atuncea poate când mă vei vedea murind
Îţi va fi milă de mine, vei crede cât te-am iubit.
Nu mă-ngrijesc de primejdii, nici de a mea slăbiciune,
Căci amorul întăreşte, celui gingaş dă virtute,
Aşa şi eu, ca o umbră ţiindu-mă tot de tine,
Şi pe uscat, şi pe mare, şi-n răzbelurile crunte,
Vedeai că nici de-a lui Aris furie eu nu mă tem,
Întorcând orice lovire era să-ţi cadă pe cap.
Şi-ntre moarte, şi-ntre tine pieptul meu îl răpuneam;
Ah! şi eram fericită să mor eu ca să te scap...
Iar din întâmplare dacă mai trăiam,
Şi de la răzbel te-ntorceai trudit,
O! Faun amate, eu nici că dormeam,
Şi-n al tău somn dulce te-aş fi străjuit;
Şi dacă de visuri să dormi nu puteai,
Eu îmi luam lira pe a mele braţe
Şi îţi cântam fraged pân’ ce adormeai,
Sau de-ţi era voia şi pân’ dimineaţa...
Dar eu zic aceste... şi plâng în zadar,
Singur numai eho suspină cu mine,
Răsunând în aer al meu plâns amar,
Căci pe Faun alta ştiu a-l supune...”

Plângeţi dar cu mine, din Lesbos fecioare!
Plângeţi şi iar plângeţi, căci sunt ruşinată.
Căiţi pe aceea ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată.

O! liră mult mângâioasă, ce prin tine m-am slăvit
O! liră ce pentru dânsul ai răsunat nu o dată,
Acum, când te văd, îmi pare că nu eşti de suferit,
Căci tu îmi aduci aminte cu al tău acord îndată
De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc;
Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuieşti mie;
Măcar că eu Afroditei gândeam să te hărăzesc,
Dar de-acum ca şi pe mine ajungă-te-a ei urgie!
Sfarme-se a tale ţanduri de spumegatele maluri,
Ca să nu rămâi tu martor suferinţelor ce-am tras;
Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri
Ş-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas!
Ah! de-ar putea să se uite de pe pământ că trăiesc,
Şi să mă pogor în tartar cu toate cele ce-am scris,
Unde arzând acele versuri ce de Faun pomenesc
Să piară cu al meu nume, ca să nu fie de râs!

Însă dacă dumnezeii, întărtaţi de-a lui cruzime,
L-ar îndemna ca să vie spre acest ţărm ticălos,
Să vie pe-această stâncă, unde mă despart cu lumea,
Să vadă halul meu astăzi în acest timp fioros,
Să vadă pe Safo plânsă, şi că este desperată,
Stropeşte ţărmul cu lacrimi şi suspină în zadar,
Iubindu-l încă pe dânsul, şi de dânsul înşelată,
Iertându-i şi necredinţa ce m-au chinuit amar...
Poate atunci să se-ndure văzându-mă la pieire,
Să-mi zică: Safo amată, trăieşte să te iubesc...
Dar ce-am zis! pe dânsul astăzi măcar că aici nu este,
Ştiu că cugetul îl mustră de cele ce pătimesc;
Şi în braţele aceia, pe care acum iubeşte,
Se-nfioară, o împinge, şi vine să mă găsească,
Şi vrând să m-arunc în mare, el vine să mă propească...
Ah, vine! mă cheamă! şi mă mântuieşte,
Oh, îi aud glasul!... ascultaţi, fecioare!
Un zgomot departe aud că vuieşte,
Parcă despre Lesbos alergând îmi pare.
Priviţi, o, fecioare! pe Faun zăresc,
Din munte la vale parcă se pogoară,
Întinzându-mi mâna... Ah! dar m-amăgesc,
Nu-i nime, şi moartea iarăşi mă-nfioară;
Nu s-aude altă decât vuind marea.
Plângeţi dar, fecioare, pe Safo ce moare...

Deci iată că se ridică în carul său strălucit,
Cel de apoi al meu soare, se suie cu repegiune,
Se grăbeşte ca să-nceapă ziua mea de la sfârşit,
Primeşte dar, o, soare, cea de-apoi închinăciune!
Mâini vei răsări tu iarăşi din a mărilor noianuri,
În care mormântul jilav astăzi îmi este gătit.
Deci să rămâneţi cu pace, voi, înverzitelor maluri,
Şi voi, părinteşti lăcaşuri, unde am copilărit.
Rămâi cu pace, o, Lesbos, ce eşti mitoc Afroditei,
Şi unde amata maică în lume m-au fost născut,
Care în pruncie încă ea oferindu-mă sântei,
I-am fost cea-ntâi cântăreaţă, în templul ei am crescut.
Deci vă las, dumbrăvi frumoase, unde cereştile muze,
Când încă eram în leagăn, venea de mă dezmierda
Şi cu cereasca lor miere stropind ale mele buze,
Mă insufla de-a lor genii, spiritul îmi deştepta...
Dar în zadar fu talentul ce-mi însufleţise ele,
Căci n-au putut să mă scape de nefericirea mea,
De-a amorului urgie, tiranul inimii mele,
Neputând să-l îmblânzească muzele ce mă iubea.
Trăind eu n-am uscat lacrimi, şi acum mor tinerică...
Aşa cosaşul retează şi tânăra floricică.
Ah! amor cumplit, eu pârga ta sunt,
Şi piei timpurie ca şi o mioară,
Ce păstorul pune pe-al tău oltar sânt,
Iar tu dai cuţitul cu care omoară...

Deci de veţi vedea, fecioare, scumpelor mele amice,
Tiranul inimii mele, pe Faun ce am amat,
Spuneţi că eu pân’ la moarte nu am încetat a plânge,
Şi-aruncându-mă în mare, numele i-am repetat...”
Aceste zicând,
În mare s-aruncă,
De sus de pe stâncă;

Iar fecioarele se-ntoarse la Lesbos amar plângând.