Traducere de Constantin Stamati

Cine dă săracului pe Domnul împrumută.

Evanghelistul

Precum soarele, picând pe marea îngheţată, ar topi-o, întocmai picătura milosteniei, căzând pe grămada păcatelor, le risipeşte.

Sf. Ioan Gură-de-Aur

Când iarna petreceţi bine voi, avuţilor slăviţi,
Când daţi baluri strălucite, mii de lumini aprinzând,
Când în a voastre palaturi cu îngâmfare priviţi,
Cristaluri, oglinzi, faiansuri, raze de foc slobozind,
Policandrele şi lampe ca comeţii arzători,
Şi pe-a salelor parcheturi sprintenii dănţuitori,

Când un sunet ca de aur vă vesteşte mângâios
A oarelor răsunare ce trec făr’ să le simţiţi,
Ah! gândiţi măcar o dată la săracul stremţuros,
Ce poate la poarta voastră, cu ochii plânşi şi oviliţi,
Au stătut ca să privească al vostru strălucit trai
Prin largile voastre geamuri, ca la suflete în rai.

Gândiţi că săracul şede acolo pe-ngheţaţi grunţi,
Şi muierea lui, copiii îl aşteaptă tremurând,
Să le-aducă lemne, pâine, şi dacă vreţi să mai ştiţi,
Acel sărac poate are o maică de mult zăcând,
Gândiţi că săracul zice: „Mult are un singur om,
Copiii lor sătui, veseli, îi se zâmbesc şi în somn.

Palatul lui străluceşte, iar în bordeieşul meu
Nu ţiu minte vreodată lumină să fi aprins,
Unde întru întuneric şi aerul cel mai rău,
Aud oftatul femeii, a golilor copii plânşi,
Şi al bietei mume gemăt cerându-mi cu glas duios
Să o îngrop, ca să scape de al său trai ticălos”.

Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pământ,
Unii încujbaţi sub sarcini de nevoi amar trăiesc,
Alţii cu averi mulţime, şi trăiesc tot adunând,
Şi trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gândesc,
Ca când legea firii zice: cei avuţi fiţi fericiţi,
Iar voi, săracilor, plângeţi şi pe avuţi pizmuiţi!

Această ciudă şi pizmă ne-npăcată la săraci
Cloceşte în a lor inimi, dar cer milă umilit...
O, avutule vremelnic, milostenie să faci,
Ca la deznădăjduire săracul nenorocit
Sufletul să nu-şi răpuie, făcându-se prădător,
Iar tu să-ţi pierzi avuţia făr-a fi miluitor.

Mizericordiei sânte şi săracii sunt plecaţi,
Ea-i mumă unde norocul îi ca o maştihă rea,
Ea ridică, sprijineşte pe cei în ţărnă călcaţi;
Ea pe săraci cu-al său lapte de-a pururea satură,
Ea-i îndurată, ca Domnul, tot pe calea lui au mers,
Căci zice: „Mâncaţi-mi trupul, beţi sângele meu ce vărs”.

Deci îndurarea să fie avuţilor norociţi,
Care de pe voi să smulgă cu-al său blând şi darnic braţ,
Mărgăritar, pietre scumpe cu care vă-mpodobiţi,
Haine nepreţuite în care vă îngâmfaţi,
Spre a sătura cu ele mii de mii de ticăloşi,
Şi cu Domnul să vă-mpace dacă sunteţi păcătoşi.

Avuţilor, daţi pomană, că ea este lucru sânt,
Întocmai ca liturgia, şi vai de cel ce-au văzut
Făr’ de milă pe sărmanul zbuciumat iarna de vânt,
Pe bătrânul slab şi bolnav lângă scara sa căzut,
Cătând fărmături de pâine şi lingându-le de jos...
Dinspre avutul acesta Domnul faţa şi-au întors.

Deci daţi Domnului pomană, că vă va da înmiit,
Vă va da frumoase fiice, vă va da înţelepţi fii,
Vă va îmbelşuga câmpul, vă va da pomăt rodit,
Vă va îndulci şi poama roditelor voastre vii,
Iar noaptea în somnul vostru îngerii vă vor păzi,
Şi cu dânşii veţi petrece în vis pân’ vă veţi trezi.

Daţi pomană, că pământul în grab’ vă va înghiţi,
Şi averea adunată cu necaz şi cu sudori
Pe dată ce-nchideţi ochii de voi se va despărţi...
Iar pomana veţi afla-o în a cerului comori.
Daţi, ca să zică săracii: „Lui este milă de noi”
Şi să vă privească balul neavând pizmă pe voi.

Oh! daţi, căci şi Domnul însuşi pentru noi s-au răstignit,
Să daţi! ca şi de răi oameni voi să nu fiţi clevetiţi,
Să daţi! ca şi traiul vostru să vă fie mai ticnit,
Să daţi! ca ora din urmă să vă afle liniştiţi,
Căci pentru cel cu păcate a ticăloşilor rugă
În cer puternică este ca acea mai sacră pârgă.