Fiica lui Decebal şi Armin cântăreţul
Traducere-adaptare de Constantin Stamati
Eroul Daciei,
Decebal faimosul, avea o cetate,
Scaunul crăiei,
Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte.
Împrejur, pe dâmburi,
Codrii s-îndesa,
Florile pe ţărmuri
În luciul apei viu se revărsa.
Când gonea din munte
Decebal, eroul, cu câini îndrăzneţi,
Pe urşi, vieri şi ciute,
Pe domnii pădurii, pe cerbii măreţi,
De-al cornului ţipăt
Codrul răsuna,
De-al câinilor ţâhnet
Liniştea pustiei din somn se scula.
Iar când în cetate
Crai şi domni la benchet era-nvitaţi
Din ţări depărtate,
El cu de cerb coarne de dânsul vânaţi
Şi arme-nvechite
A strămoşilor săi,
Ca un semn de cinste
Pe pereţi de-a rândul punea prin odăi.
De-a lor bărbăţie
Cu chef după masă Decebal rostea
Şi cu sumeţie
Spre vechile arme ochii-ş ţintea;
Zale blehuite
Cu-adânci săpături,
Paloşe zimţite,
Coifuri ciocârtite de multe lovituri.
Fiica lui, Minvana,
Împodobea încă palatul domnesc...
Precum neguri toamna
De zori aurite munţii învălesc;
Ale ei cosiţe
În răscol cădea,
Ca de aur viţe,
Şi pe piept şi spate se învăluia.
Cu galeşă lene,
Patimă ascunsă ochii ei rostea.
Printre negre gene,
Ce ca două raze inimi răzbătea,
Sunet de izvoară
Se părea vorbind
Gura de foc pară,
Iar bunul ei suflet toate covârşind.
Minvanei frumoase
Ii mersese vestea şi prin alte ţări,
Şi prea mulţi cercase
Tineri să o ceie, şi de neam boieri;
Dar mândrul ei tată
De dânşii râdea...
Când cu a lui fată
Armin cântăreţul pe-ascuns se vedea;
Prea frumos la faţă,
Chiar ca şi o roză, acel tânăr om
Cânta cu dulceaţă,
Dar de soi nu mare, nici fecior de domn.
Minvana uitase
Al său neam înalt,
Căci s-înamorase,
Ea, neprihănită, de prostul amat...
Deci pe-a nopţii frunte,
Când discul de aur al lunii plutea
Ş-a lacului unde
Dulcele ei raze tremurând clătea,
De pe deal cetatea,
Pe mal copaci deşi
Umbre culca noaptea,
Pe luciul apei ca mari urieşi.
Un izvor din munte
Curgea pe aproape de-un stejar tufos,
Ce era a multe
Mistere ascunse martor credincios;
Căci subt el Minvana
Tristă se primbla,
Aşteptându-l sara;
Iar de frică mare abia cât sufla!
Cu arfa strunită
Venea la Minvana subt stejar Armin;
Firea adormită...
A lor inimioară se bucură lin;
Aerul răcoare,
Stelele clipeau
Şi la ţărmuşoare
Valurile apei încet plioscăiau.
Iar într-o sară
Armin şi Minvana, mâhniţi amândoi,
De valuri se miară
Ce lucea la lună, zicând mai apoi:
Minvana
Ah! vezi cât d-în pripă
Pâraiele curg!
Armin
Aşa anii-n clipă
Fericirea noastră o răpesc, o duc.
Minvana
De ce gânduri triste
Pentru anii grabnici ce trec, se sfârşesc?
O, dragă iubite,
Cu dragoste anii şi viaţa răpesc.
Armin
Minvană! Minvană!
Eu sunt cântăreţ,
Iar tu de soi doamnă,
Strămoşii tăi falnici, tatăl măreţ...
Minvana
Ce-mi pasă de cinste!
Dragostea ta numai, cântăreţ smerit,
Mult mie iubite
Covârşeşte crăiia şi domnescul drit,
De ce cu mâhnire
Să mai tânguim
A noastră fericire!
Las-anii să treacă, noi veseli să fim.
Armin
O, voi dulci minute
Fericirii mele, voi treceţi curând,
Iar inima simte
Soarta ce m-aşteaptă, zorile sosind;
Căci zi de s-arată,
Sunt nefericit,
Ea îi doamn-îndată,
Iar eu, cântăreţul de soi, înjosit.
Minvana
Las’ să se reverse
Zorile plăcute de care vorbeşti;
Las’ să lumineze
Lumea întru care tu, Armin, trăieşti;
Cu domneşti odoare
Mâini de voi fi eu,
A mea inimioară
Şi ochii la tine vor fi, scumpul meu...
Armin
Te las sănătoasă,
Amată Minvană! căci la răsărit
Ziua se revarsă
Şi a dimineţii vântişor eu simt.
Minvana
O, nu, ţi se pare,
Pîn’mâini este mult,
Nu-i de ziuă zare,
Şi nici simt că trage cât de puţin vânt.
Armin
Parcă se treziră
În cetate oameni — aud că şoptesc.
Minvana
O, nu, se clătiră
Pe crengi păsărele, de se cigălesc.
Armin
Iată de zi zare.
Minvana
Oh, sufletul meu!...
Armin
De ce simte oare
Inima tristeţe şi-mi vesteşte rău?
Deci apoi îşi leagă
Arfa de o creangă cântăreţul trist.
(Către arfă)
Fii pentru a mea dragă
Amanetul nopţii ce m-au fericit!
A ta răsunare
Sună mângâios
De-a mea tristă stare,
Şi adă-i aminte de-al ei credincios.
(Către Minvana)
O, Minvană dulce,
La sunetul arfei îndată să soseşti,
Ca măcar atuncea
Cu-a lui Armin umbră să te-nsoţeşti,
Căci de nime frică
Eu atunci ne-având,
Nici trupesc nimică
Intrând cu viaţa toate-n mormânt...
Toate... dar nici moartea
Amorul tău numai nu mi-l va răpi,
Ş-al meu suflet poate
Şi în ceea lume de a te iubi;
Pe stejar las martor
Ce-acum ne umbreşte
Ş-a vântului abur
Ce duios prin strune viind ne boceşte.
Tăcând îşi ţintiră
Ochii săi pe gânduri cătr-a sa amată,
Şi parcă-i vestiră
Glas că ea de dânsul va fi depărtată.
Deci pe ea fierbinte
În braţe strângând,
Apoi cu pas iute
Armin ca o umbră s-au dus lăcrimând.
Luna se iveşte
Sub arbori Minvanei, Armin au fugit,
Vai! şi ea simţeşte
Că-n veci fericirea lor au pierit,
Aflând a ei tată
Că s-au întâlnit,
Pe Armin îndată
Peste mări departe l-au şi urgisit.
Sara, dimineaţa,
Sub stejar Minvana lăcrimând gândea...
Şi ei cu dulceaţă
Numai izvoraşul din deal răspundea.
Dar în zadar plânge
Al său sorţ amar;
Cântăreţul dulce
Nu va aştepta-o de-acum sub stejar.
Toamna pe răcoare
Un vântişor sara stejarul clătea,
Şi a sa suflare
Se juca prin coarde, iar arfa tăcea,
Primăvara dulce
În fine sosind
Viaţă aduce
Înfrunzind pădurea, câmpul înflorind;
Iată şi apusul
Cu-a soarelui raze munţii poleia,
Luna după dânsul
Negură şi rouă lin împrăştia,
Iată, pe cer vânăt
Stelele clipesc,
Al apelor sunet,
Frunzele şi vântul dorm, se liniştesc.
Minvana, mâhnită,
Sub stejar cu gândul în loc depărtat;
Firea adormită,
Deodată, obrazul plâns... şi-nfocat;
Oarece simţire
Şi făr-a fi vânt
Frunza se clătiră
Şi pe lângă arfă o umbră zburând...
Şi iată tăcere,
Trist se răsunară de-un zgomot duios,
Precum adierea
Zefirului sara suflă mângâios;
Ea se spăimântară
Văzând umbra lui,
„Au murit! strigară,
De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...”
Şi de chinuri grele
Căzu ca o moartă pe udul pământ,
Şi suspin cu jale
În coardele arfei răsună în vânt;
Iar când se treziră
Din leşinul greu
Ziua se iviră
Şi tăcură toate împrejurul său.
De-atuncea mâhnită
Ea numai cât noaptea sub stejar şedea,
Lângă arfa tristă,
Şi la ceea lume ne-ncetat gândea
Ca-n etern să poată
Cu Armin trăi...
Atuncea deodată
Şi arfa răspunse că aşa va fi.
„O, dragilor strune!
Sunaţi... iată, ceasul cel de-apoi sosi,
Căci amărăciune
Floarea vieţii mele de tot veşteji;
Şi mâine crudul tată
Va plânge amar
Găsindu-mă moartă,
Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...”
Au murit Minvana!!!
Deci când pe văi, ape, negura cădea
Şi ca prin fum toamna
Luna făr’ de raze roşie plutea,
Atunci gemănate
Două umbre vin,
Saltă-nturlocate,
Stejarul se mişcă, arfa sună lin.