Amicia cu comerţul nu se înfrăţesc, eu sunt finanţist şi sclav legii finanţelor, răspunde nasul coroietic. Tatăl meu mi-a încredinţat capitalul firmei sale, şi eu trebuie să iau seama bine, cui să împrumut bani.

— Vasăzică, tu te îndoieşti că-ţi voi plăti la termen, îl întrerupe tânărul cam supărat.

Din contra, eu nu aş sta la îndoială să-ţi împrumut, dacă aş şti că acel capital îl vei întrebuinţa în vreo afacere comercială cu bun chilipir în perspectivă. Dar fiindcă cu banii vrei să intri în filiaţii de amor cu frumuşica Lidia, apoi nu este de crezut că-mi vei întoarce datoria. Cupidonul a fost şi va fi tot gol şi, cu toate că-i place a se lăfăi în bani, în fine este uşor la minte şi nebăgător de seamă ca un adevărat sans culote12... şi nasul coroietic cu mândrie se uită împrejur, mulţumit de aşa isteţime.

— Dar ce are a face Lidia cu capitalul ce-ţi cer împrumut, când eu îţi dau poliţă cu 24 % la sută?

— Poliţa însă negreşit vei fi silit s-o absolvi, cheltuind pe pâră, avocat şi timbru, iară la urmă, ce este mai rău, eu voi fi nevoit să mă sfădesc cu d-ta.

— Asta nu va fi niciodată, crede-mă pe onor că-ţi voi plăti la timp, se sileşte a-l îndupleca tânărul.

— Nu vei plăti, nu, îl întrerupse nasul coroietic, căci vrei să intri în luptă cu tenorul Sergiu, bogatul clironom, al cărui tată nu demult a murit; pe tânărul Sergiu l-am văzut dinioară petrecând pe Lidia până la apartamentul damelor, unde negreşit prin mijlocirea cameristei Dunea Burakova se vor pune la cale după spectacol să beie şampanie în vreun cabinet misterios şi să înghită la stridii.

Copilandrul devine palid, îşi muşcă buzele de invidie şi cu îngrijire îşi ţinteşte căutătura spre apartamentul damelor. Tulburarea sufletească îl aduce la desperare şi, desăvârşit pierzându-şi cumpătul, îl apucă pe camaradul său de mână şi cu un of-tat dureros îi zice:

— Apoi nu am ce mă face, m-am hotărât să mă plec voinţei tale, vânzându-ţi 300 fălci de pădure cu o sută de galbeni.

Ochii fiului lui Israil scânteiară. Zâmbirea lui de dispreţ s-a prefăcut într-o zâmbire dulce, el momentan s-a schimbat din leul impunător în tigrul ce se târâie pe labe spre victima ce a ochit-o. Deci cu gravitate îşi scoase de pe nas sticlele, apucă pe june cu amândouă mâinile şi cu o voce gingaşă se sili să-l mângâie.

— Nu-ţi pară rău, prietene, crede-mă că pădurea nu face mai mult, şi cred că eşti destul de cuminte să înţelegi cât de greu merge comerţul în ziua de astăzi.

— Orişicum ar fi, dar 300 fălci de pădure în megieşia căii ferate are...

— Nu are nimic, întrerupe nasul coroietic, nedând junelui timp să calculeze şi să-şi deie seama. Citeşte, adaose el, ordinul guvernului, care nu dă voie să se ardă lemn în locomotive, ci numai antracit, şi aşa vei înţelege că eu cu astă cumpărătură îmi pun capitalul în risc, şi pe de altă parte noi, bancherii, nu avem mari sume de bani disponibile pentru afaceri nesigure. Scoţând apoi din buzunar un portofel bucşit cu bancnote, îl deschide dinaintea junelui zicând: „Mă jur pe stima ce-ţi port, că astă sumă de bani a fost menită s-o împrumut contelui Calicini, dar acum stau la cumpene între amicul meu şi procentul de 50 la sută ce-mi dă contele cu siguranţă de amanet pe casa sa din oraş“.

Pupilele ochilor copilandrului se măresc, aruncând o căutătură avidă în portofelul cu bancnote. El se cutremură ca de friguri, şi cu o voce înăduşită de emoţiune şi pare că ruşinându-se de actul ce vrea să săvârşească, iute se uită împrejur, apoi se pleacă la urechea tânărului bancher şi îi zice: „Nu-i de pierdut timpul! Notarul se află aici, l-am văzut în parter; mergi de-i spune să pregătească poliţa, care după spectacol va aduce-o în cabinetul de la Grand otel, unde eu voi fi cu Lidia la supé“13.

— Ferice de voi, fluturaşi ai libertăţii, pentru voi sunt predestinate florile vieţii, iar nu pentru noi, sclavii finanţelor! Dar grăbeşte de invită pe Lidia, până ce Sergiu nu ţi-o suflă de sub nas; eu mă duc să vorbesc cu notarul.

Junele cu grăbire păşeşte spre apartamentul damelor, iară nasul coroietic se uită pe urma lui zicând: „Dobitocului nici prin gând nu-i trece că eu gratis mă voi folosi de plăcerea după care el aleargă...“ Şi mormăind încă ceva, se grăbeşte să intre în sala reprezentaţiei, fiindcă pe scenă se începuse al doilea act al operei.

Prima dona Elvira Salamini şi tenorul Tardini încântau auzul publicului cu un duet patetic. Însă nu toţi sorbeau cu urechile dulcile modulaţii ce în vibraţii fermecătoare veneau de pe scenă. Armonia străbătea mai cu seamă în sufletele modeste, în asistenţa din popor, iar nu în piepturile goale ale damelor elegante şi ale cavalerilor de modă ce se lăfăiau prin loje şi prin jilţuri — dovadă că ei în momentele cele mai mişcătoare, în mijlocul valurilor de armonii cereşti, se tăvăleau în noroiul prozei realismului, discutând cu şopot (pour la bonne tenue14) clevetirile cele mai scandaloase ale zilei, bârfelile cele mai mârşave şi intrigile cele mai iscusit ţesute.

Într-o lojă de bel-étage o neneacă în rochie de brocar, la piept cu un bold ce reprezenta un fioros păianjen de email, şede ţanţoşă între două fiice, una cu verigi grele de aur în urechi, alta pieptănată à la chinois15 cu două măciuci de aur înfipte în păr. Neneaca cu iritaţie dojeneşte pe copila cea mai mare că nu ştie să prindă în laţ pe un tânăr ce ea îl ochise de mire.

— Apoi ce-s eu vinovată, dacă el e aşa de indiferent faţă de mine şi tăcut în vorbă, răspunde cu voce iritată fiica cea cu verigi în urechi.

— Eşti dobitoacă, dacă nu ştii a-l depăna pe aţişoară la ghem, bodogăneşte neneaca.

— Apoi ce aţişoară poţi avea la un tânăr om decât a amorului? răspunse ofensata fiică. Eu îl trăgeam cât puteam de acea aţă, dar în zadar. El îmi sta înainte ca un butuc şi numai holba ochii rânjindu-se. Şi fiica cu verigi în urechi mânioasă îşi întoarce faţa spre scenă.

Neneaca cu păianjenul, asemene mânioasă, se pleacă la urechea fiicei şi îi citeşte morala zicând: „Eu ştiu că în opinia ta Iancu Cucu este un dobitoc, pentru că el nu ştie a-ţi spune palavre filozofice, cu care, cum se vede, tu ai început cu el vorba ca să arăţi educaţia strălucită ce eu ţi-am dat. Se înţelege că el a tre­buit să tacă, fiind numai econom bun, om de muncă, iară nu sibarit ce citeşte cărţi învăţate. Pentru aceea el este bogat şi solid, pe când Sergiu, care ţie îţi place, bate acum la tălpi averea tătâni-său ce nu de mult a murit. Pare că nu l-ai văzut dineoară în foié cum se lipise de o damă cu rochie de catifea albastră. Eu, dând un bacşiş cameristei Burakova, am aflat de la dânsa ce soi de poamă este... de acele ce... şi ea făcu cu mâna un semn echivoc.

— Şi ce te-ai legat de capul meu, îi răspunde fiica cu verigi în urechi, roşindu-se pe obraz de mânie, eu am vorbit cu dânsul de filozofii?

— Apoi ce-ai vorbit? Eu trebuie să ştiu ca să-ţi îndrept greşeala!

— Eu l-am întrebat de ce stă aşa pe gânduri, poate e amorezat...

— Rea întrebare! Ei, şi el ce ţi-a răspuns?

— Mi-a răspuns că guturaiul i-a picat pe piept, şi se teme a vorbi ca să nu-şi stârnească strănutatul. — Şi tu ce ai răspuns?

— Nimic!

— Rău ai făcut! A trebuit să arăţi compătimire la guturaiul lui zicând: „Cine te va căuta, dacă vei pica la pat? Cine îţi va fierbe ceişor de floare de soc, pe care eu ştiu aşa de bine a-l pregăti...“, într-un cuvânt să-i fi dat a înţelege că tu ştii a gugoli pe bolnavi şi, drept dovadă, să-l fi trimis să mă întrebe pe mine, cum m-ai căutat când am fost bolnavă de lungoare. Astfel puteai să-l faci a înţelege că pe lângă toate eşti şi bună gospodină, ştii a face şerbeturi de nufăr, a îngrăşa curcani, a pune ouă sub cloşcă etc. Nu, în loc de acestea, tu îţi arăţi indiferenţa, pe când el se căinează de guturai. Of! of! cu voi nu o mai poţi scoate în capăt. Şi eu, sărăcuţa de mine, ca să vin de la ţară până aici şi să pot da goană după Iancu Cucu, mi-am vândut la jidani fără preţ grâuşorul de pe lanuri...

Cine ştie cât s-ar mai fi văicărat neneaca, de nu s-ar fi deschis uşa şi n-ar fi intrat în lojă un tânăr elegant, dar foarte palid la faţă şi cu ochii urduroşi.

— A, monsieur Antoin!16 exclamă neneaca întinzându-i mâna. Cum te mai afli? Vous êtes toujours soffrant!17 adaugă fiica cu verigi în urechi, iară ceealaltă fiică cu măciucile în păr îl pofteşte să şadă.

— Mulţumesc! răspunde tânărul palid. Aşa-s de îndeletnicit, că sănătatea mi-am smintit...

— D-ta tot în versuri vorbeşti, îl întrerupe zâmbind fiica cu

verigi. — Şi ce trebi aşa mari ai d-ta? îl întreabă neneaca cu interes.

— Of! sunt îmbulzit de afaceri, răspunde cu gravitate tânărul palid. Judecaţi singure, că de trei nopţi nu am închis ochii, alergând de la bal la bal, astăzi după spectacol trebuie să fiu la un somptuos supeu dat în onorul primadonei Elvira Salamini, şi pe mâine sunt angajat la balul cucoanei Săftica Boteanu, la care socot că şi d-voastră veţi fi.

— Eu sunt poftită cu copilele, dar mi se pare că nu vom merge, fiind de tot ostenite. Aici am venit să ne mai odihnim şi să ne îndulcim de vocea încântătoare a primadonei Salsisoni.

— Salamini! se grăbeşte a îndrepta greşeala fiica cu măciucile în coafură.

— O! adorabila Elviră, zeiţa armoniei, veţi vedea cum în al doilea act îi vor oferi o brăţară cu diamante scumpe!

— Fără şagă? întreabă cu o exclamare unanimă neneaca şi fiicele. Şi cine este galantomul ce face un aşa prezent?