Burakova (cu grăbire apropiindu-se de sufler, îi dă un măr). Nu te mânia, drăguţă, na-ţi un măr!

Suflerul muşcă din măr şi citeşte rolul.

Ofelia (după sufler). Eşti sănătos, principe?

Hamlet. Mulţumesc, mă aflu bine!

Ofelia. Principe, eu de mult am vrut să vă întorc darul ce aţi binevoit a mi-l promite drept suvenir. (Repede se întoarce într-un picior şi, alergând spre elegantul, i se uită cu gingăşie în ochi.) Ah, scumpule puişor, apropo de suvenir, tu mi-ai făgăduit o rochie de moar antic; zburdalnicule, ţi-ai uitat făgăduinţa. Eu nu mai vreau cofeturi, eu vreau rochia, vreau numaidecât... (lovind cu piciorul şi cu pumnul în palmă) iară de nu, îţi jur răzbunare. Ei, spune-mi, aşa-i că voi căpăta rochia?!...

Suflerul. Da conteneşti, doamnă, cu şăgile?... ceilalţi aş­teaptă intrarea în roluri.

Burakova (alergând spre sufler, îi şopteşte la ureche). Te rog, drăguţă, lasă-mă un moment să înduplec pe Aristid, şi zău că îţi voi da încă un merişor... da gustos... (îşi sărută degetele, apoi întorcându-se către elegantul) Hotărăşte mai degrabă, vezi că nu am timp de aşteptat!...

Suflerul (aparte). Sărăcuţule, precum îmi pare, eşti subţire la chimir.

Elegantul (falnic către Burakova). Ei, da mă iubeşti ceva?

Burakova. Auzit-ai, mă rog, el încă mă întreabă... crocodil mâncău de inimi femeieşti. Da cerul şi toate stelele să-mi cadă pe cap, dacă din dragoste către tine şi pentru o rentă de zece mii de ruble ce mi-i da, nu aş sacrifica totul... mă jur!

Suflerul (o întrerupe sculându-se de pe scaun). Dar eu mă jur pe leafa mea, că-mi lepăd însărcinarea şi mă duc acasă...

Burakova (cu nerăbdare către elegantul). Răspunde într-un fel, ce stai, pare că ţi s-a legat limba în gură!

Suflerul (aparte). Ţi-ai găsit galantomul.

Elegantul (apropiindu-se de Burakova, îi sărută mâna). Apoi făgăduiesc că astăzi după spectacol stofa de rochie va fi la picioarele tale şi... tu a mea? Burakova. A ta, a ta! (aparte). La asta vom mai gândi... (către ceilalţi). Auziţi, dlor, martori sunteţi! Toţi răcnesc deodată. Să trăiască!... (văzând pe directorul că intră mânios pe scenă). Să trăiască regele... ura! Directorul. Ce va să zică asta că strigaţi ca nebunii ura!... De când se strigă în Hamlet ura?!...

Polonius. Hamlet trebuie să râdă cu hohot: ha, ha, ha!, dar noi am socotit să strigăm ura!

Directorul. Văzut-ai ce îndreptare! (Se apropie de sufler şi se uită în caiet.) Unde te afli cu repetiţia? (Frunzărind filele.) Dumnezeule, ei încă abia trec în actul al treilea. Of, păcatele mele, ce necaz cu trântorii ăştia!

Suflerul (cu mânie). Au doară eu sunt vinovat dacă dumnealor nu vor să repeteze? Eu mi-am uscat pieptul, suflând câte un rol de zece ori... (Directorul îl întrerupe.) Destul, iară te-ai pornit la măcinat? Dă-mi caietul şi lipseşte de aici. (Către ceilalţi.) De acum eu voi sufla rolurile, veniţi mai aproape şi să vedem de vă veţi bizui, dracilor, să şuguiţi cu mine. (Către fiică-sa.) Tu du-te şi-ţi fă toaleta! (Către Hamlet.) Ia seama, ştrengarule, la acest monolog! În cela rând m-ai dat de ruşine, căci, în loc de a striga „Crimă! încuiaţi uşile!“ tu ai bârfit pe dos, strigând „Uşile! încuiaţi crima!“ şi câte de aceste pozne îmi faceţi, încât dacă publicul nu ar proteja pe copila mea Dunea, de mult ar fi aruncat în voi cu ouă crude şi barabule fierte, iară poliţia m-ar sili să încetez. Atunci, blestemaţilor, aţi pieri de foame, sau v-aţi face hornari pe la jidani. Începe dar monologul cu un gest eroic...

Hamle t. Crimă! încuiaţi uşile, nime să nu intre, căutaţi pe ucigaşul!...

Directorul (strigă). Laert, Laert! unde te-ai ascuns?

Laert (repede aleargă de după culisă, dar, împiedicându-se de o frânghie, cade de-a lungul pe scenă. Toţi râd cu hohot.)

Directorul. Apoi şezi cum e în rolul rănitului, şi vorbeşte cu voce de agonie!

Laert (cu voce amorţită). Ucigaşul este dinaintea ta, Hamlet, tu eşti rănit de moarte, căci vinul...

Directorul (lovind cu pumnul în masă). Veninul, surdule, veninul, iară nu vinul: văzut-ai, mă rog, beţivul numai la vin gândeşte. Apropie-te!

Laert (se scoală şi se apropie de directorul). Veninul e în sângele tău, spada a fost otrăvită.

Hamlet. Otravă! apoi să lucrăm (loveşte pe rege cu spada).

Regele (către director). Dle director, eu de acuma am murit, rolul meu este sfârşit, daţi-mi voie să mă duc la birtul din colţ; eu astăzi încă nu am luat nimic în gură.

Directorul. Du-te şi caută să-ţi torni în gură şi să te întorci trăsnit.

Regele. Cum se poate una ca asta?

Directorul. Hai du-te, ieşi afară! (Regele iese.)

Orzie şi alţii. Trădare!... (Pe scenă intră Fortimbrus cu căciula pe urechi şi ceacâr.)

Directorul. Da tu unde te-ai cârpit aşa?

Fortimbrus. Cum se poate, eu nu am pus pe limbă nici o picătură.

Directorul. Ba ai turnat în gâtiţă... începe-ţi rolul!

Fortimbrus. La tristul dar al morţii supuşi să ne plecăm şi veşnica pomană...

Directorul (sărind de pe scaun, strigă furios). Pomenire, blestematule... da să te audă Dumnezeu să umbli după pomană pe străzi. O, voi satanelor, dracilor, ce mă schingiuiţi ca în iad, se vede că calicia vă atrage cu gândul la pomană! Ce va zice publicul la aşa absurdităţi? Negreşit că fluieratul mă aşteaptă. Of, of, of, păcatele mele!...

Şi cine ştie cât timp s-ar fi căinat directorul, dacă n-ar fi fost întrerupt de un mare trăsnet al unei decoraţii picate. Mecanicul scăpase din mână odgonul, de care era aninată o bârnă. Lovitura în podeaua scenei a fost atât de puternică, că toate accesoriile se prăvăliră şi se grămădiră una peste alta şi o negură de colb înveli pe toţi actorii, care, fugind de pe scenă, se adunară în odaia de toaletă, iar pe scenă rămaseră numai servitorii luaţi dintre soldaţii garnizoanei şi lampistul. Ei se apucară de făcut rânduială şi de aşezat decorurile, fiindcă în curând avea să se înceapă reprezentaţia.

Te poftesc, cititorule, să vizităm măcar cu gândul acea odaie de toaletă în care sunt adunaţi artiştii, acea cameră misterioasă a înaltelor inspiraţii şi a aleşilor corifei teatrali, unde eroii vea­curilor trecute şed ascunşi după culisa şi cortina scenei, aşteptând ridicarea ei să reînvie şi să înceapă activitatea cu ale lor pasiuni, dorinţe şi deşertăciuni, luptând pentru glorie şi independenţă. Căci autorul cu condeiul său îi dezgroapă din morminte, îi des-faşă din giulgiul funebru, le aruncă pe umere hlamide regale şi pe mândrele frunţi coroane cu diamante, iar din ţărna frumuseţii de odinioară întrupează pe graţioasa eroină, care prin puterea farmecului subjugă la picioarele sale pe fiorosul paladin. Aşa geniul autorului realizează poveştile evenimentelor trecute într-o realitate vizibilă, faptică, ce se prevede prin iluziunea jocului iscusit al imitatorilor. Deci dacă esteticul simte extazul admirării la privirea unui tablou istoric depins1 pe pânză, apoi ce trebuie el să simtă la ridicarea cortinei, privind învierea acelui tablou! Privind în descrierea unui mic pasaj din repetiţia lui Hamlet închipuirea clasicismului în formele celui mai umoristic comism, binevoieşte acuma, cititorule, a trece cu suvenirele mele în odaia de toaletă a actorilor cu o oră înainte de ridicarea cortinei şi începutul reprezentaţiei lui Hamlet.

Închipuieşte-ţi o odaie mare în care sunt ticsite atâtea obiecte, încât cu greu va fi a le găsi numirile până şi în dicţionarul universal. De-a lungul a trei pereţi sunt aruncate atributele accesorii şi hainele teatrale precum: coşărci, coifuri, steaguri, pistoale, săbii, pumnale, unelte de ale inchiziţiei, mantii, instrumente muzicale, giulgiuri, tronuri, jamboane şi cârnaţe din papir, măşti, cununi de lauri, bărbi, mustăţi, cozi şi felurite piei de fiare, cealmale turceşti etc... Mai departe lângă al patrulea perete e o masă feştelită de felurite boieli şi pe ea sunt înşirate atributele de sulimeneală şi grimăseală, consistând din felurite ulcicuţe cu alb, roşu, negru, vânăt şi albastru, apoi periuţe, piepteni, cleştişoare de încreţit părul, foarfeci, cuţitaşe, peruci de tot colorul etc. Şi prin acest haos de mărunţişuri cu gravitate se plimbă favoritul artiştilor, un motan bătrân cu coada în sus şi mieunând câteodată. Pe o laiţă lângă masă şed de-a rândul artiştii cufundaţi în îndeletnicirea cu toaleta. Actorii pribegi nu sunt pretenţioşi, ci se mul­ţumesc cu puţin. Ei alcătuiesc un fel de societate de muncă mutuală, ajutându-se unul pe altul în funcţiile lor. Tabloul devine foarte ciudat în momentele pregătirii de a ieşi pe scenă.

La capătul mesei, dinaintea unei bucăţi de oglindă stricată şi înfiptă cu colţul ascuţit într-o sfeclă, artistul, ce trebuie să joace pe regele, cu o deosebită silinţă face frizura lui Hamlet şi totodată aşează o perucă pe capul lui Polonius. Mai departe Laert cu o jumătate de mustaţă încleiată, mânios şi suduind, caută pe sub masă ceealaltă jumătate rătăcită. În dreapta Horatius, şezând turceşte cu nasul mânjit numai cu alb, cu o deosebită atenţiune cârpeşte o pereche de colţuni rupţi. Lângă dânsul Marcelis şi Bernardo gâfâind ajută unul pe altul să se îmbrace în uniformele vechii gărzi a lui Napoleon, ce le sunt foarte strâmte în spate. Şi la urmă tabloul se încheie cu o deosebită grupă de artişti, care cu râs în hohot îmbracă în giulgiu pe un soldat de garnizoană, ce avea să reprezenteze umbra tatălui lui Hamlet. Convorbirea artiştilor va fi prea desfrânată pentru a o copia, şi de aceea mai bine să intrăm în odaia de toaletă a donei Burakova. Din această misterioasă cameră ieşea pe scenă idealul perfecţiunii artiştilor de provincie personificat în dona Burakova cu talentul ei elastic, ce cu succes se îndoia ca mlădiţa la tot felul de roluri, începând de la partiturile vocale de operete până la cele de cuplete de vodeviluri, iară în drame de la Margareta din Faust până la Fe­dra lui Racine.