Neerlandele erau protestante şi autonome; Filip II aşeză în ele o inchiziţiune contra duşmanilor catolicismului şi o spânzurătoare contra duşmanilor absolutismului; neerlandezii rădicară steagul revoltei şi Filip pierdu pe cei mai industrioşi şi cei mai culţi dintre supuşii săi.

Anglia era reformată şi constituţională; Filip II porni s-o strivească prin forţa brută şi pierdu în luptă toată marina Spaniei.

În Franţa creştea partitul ughenoţilor; Filip II cheltuise milioane pentru a aduce exterminaţiunea lor şi, drept rezultat, văzu încoronându-se acolo un principe ughenot: Enric IV.

În fine, el muri despreţuit de toţi, poate chiar de sine însuşi, lăsând finanţele secate, armata demoralizată, teritoriul dezmembrat, naţiunea ofticată...

3. Împărat al Germaniei era Maximilian II, una din acele figuri flegmatice, atât de ereditare pe tronul austriac, încât le-ai putea crede că sunt una şi aceeaşi persoană nemuritoare, ca DalaiLama din Tibet.

Tributar al Porţii otomane, bătut de o mână de poloni, înfruntat de un prinţişor din Transilvania, el nu ştiu să merite nici măcar deviza cea de furcă a dinastiei habsburgice: "Alţii combat; tu te căsătoreşti, fericito Austrie! alţii dobândesc regate prin sabie, tu prin zestre!"...

4. În Franţa domnea regele Carol IX. Greşesc: el nu domnea. Domnea mumă-sa Caterina Medici; domnea ducele de Guise; domnea principele de Conde; domnea papa; domnea Calvin; domnea toată lumea.... afară de regele Carol IX.

Un singur eveniment de genul aceluia prin care se ilustrase oarecând Ierostrat face să trăiască în istorie numele acestui somnoros Neron.

Cine oare nu se înfioară numai când i se pare că aude cuvântul "La Saint-Barth lemy"?

În zece rânduri Carol IX se aruncase în braţele partitului papistaş al Guisilor, şi iar în zece rânduri întinsese o mână de înfrăţire partitului calvin al lui Conde; în zece rânduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici, şi iar în zece rânduri sărută lanţurile ce-l sugrumau; până ce într-o zi, vreau să zic într-o noapte, desperat de conştiinţa nulităţii sale, el se hotărî a dovedi lumii ce poate un rege: 30.000 de francezi fură măcelăriţi prin cea mai mârşavă trădare!

Se zice oroare! cum că însuşi principele ar fi ucis vro câţiva cu propria sa mână!

Peste puţin el muri în vârstă de 24 de ani: jucăria partitelor, calău al supuşilor săi, enigmă pentru posteritate!

5. Un frate al acestui Carol IX fu ales rege în Polonia, aruncată de curând în anarhie prin moartea lui Sigismund-August.

Răposatul principe fusese sfiicios; tremura de turci, tremura de moscoviţi, tremura de tătari; dar se distinsese prin prudenţa administraţiunii, prin protecţiunea literelor, prin o toleranţă religioasă nepilduită în celelalte state catolice.

Noul rege tremura şi el de turci, de moscoviţi, de tătari; dar pe lângă astea, mai adause o supremă incapacitate administrativă, un superb despreţ pentru literatura naţională, o ură fanatică pentru tot ce nu era sancţionat de scaunul apostolic de la Roma...

Enric de Valois aduse în Polonia moda hainelor scurte şi a danţurilor pariziene: atâta!

6. Moscovia era o imensă pădure prin care sălta o fiară sălbatică, numită Ivan cel Groaznic.

Porecla de "Groaznic" e prea moale pentru a caracteriza pre acest curios principe: era mai bine a se zice "Ivan cel nebun".

Urcat pe tron în etatea de 4 ani, sub tutela unei mume desfrânate; dentâi insultat de amanţii ţarinei, apoi corupt de linguşitorii puterii; născut cu o inimă impresionabilă, înveninat prin aerul ce-l respirase din leagăn, rănit de unii şi zădărât de alţii, nu e de mirare dacă el îşi pierdu minţile.

Şahul Persiei îi trimisese în dar un elefant: ţarul îl tăie în bucăţi fiindcă bietul animal nu vru să stea în genunchi denaintea majestăţii moscovite.

Pe patul morţii el cugeta... cum să violeze pe noră-sa. Aceste două exemple sunt de ajuns. Cu toate astea, el smeri pe poloni, pe suezi, pe tătari; deveni spaima otomanilor, lăţi hotarele ţării sale... dar cum? prin devotamentul moscoviţilor, pe cari în biciuia fără ca ei să obosească de a se gudura cu umilinţă, lingând călcâile stăpânului!

El însuşi, niciodată nemine nu-l văzu măcar în apropierea unui câmp de bătălie.

7. De la muscal trecem la turc. Marele Soliman, principe demn de apoteoză, nu mai era; îl urmă fiu-său Selim.

El făcu câteva cuceriri; dar victoriele sale, ca şi acele moscovite, erau o consecuenţă a forţei naţionale interne, nu a geniului princiar.

Selim, tot ca Ivan, nu ştia ce este o bătălie.

Administraţiunea se afla pe mâinile vizirului şi ale unui favorit... ovreu!

Sultanul nu ieşea din harem, închinând mereu frumuseţilor circaziene cupe cu vin de Malvasia.

În cronicele turce el este cunoscut sub porecla de "cel beţiv".

8. Italia, întrucât nu o cotropiră armele spaniole, asculta pe un popă şi pe un neguţitor: Roma şi Veneţia.

Dar papatul deveni abia o slabă umbră a trecutei sale măriri: raţiunea îşi redobândi o mare parte din terenul ce-i uzurpase superstiţiunea; Luther zgudui pân-în fundamente tronul Hildebranzilor; mai toată Germania, Anglia, jumătatea Franţei, jumătatea Poloniei îmbrăţişară lumina protestantismului şi numai Spania mai rămânea neclintită în orbul său devotament cătră păpuşeria catolică.

Nemaiputând a dicta legi lumii, papa Grigori XIII reforma calendarul.

Veneţia de demult nu mai era dictatricea comercială a Europei: descoperirea lui Vasco di Gama şi acea a lui Columb strămutară sceptrul mărilor în mâna spaniolilor şi a portugezilor.

Acum ea primi o nouă şi teribilă lovire: turcii cuprinseră Chiprul şi Cicladele.

Căderea Veneţiei nu se poate atribui necapacităţii unui monarc, căci era o republică aristocratică; dar e cu atât mai trist că între mulţimea capetelor ce o cârmuiau nu-şi rădică fruntea nici un cap.

9. La bariera opusă a Europei, în Svezia şi Danemarca, doi regi încinseră o luptă de exterminare.

Pentru ce?

Pentru că fiecare din ei pretindea să poarte pe sigiliu una şi aceeaşi emblemă.

Energica naţiune scandinavă căzu în copilărie. 10. E ciudat a zice că fu un moment în care singurul principe adevărat mare, din câţi conduceau atunci popoarele cele mai civilizate sau cele mai puternice ale Europei, era o femeie.

Regina Elizabeta înflori marina, comerţul, literatura Angliei.