Rău îi va detuna, din mulţi pîn la unul.

Aşijderea vii şti, domnul mieu, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, şi a mă naşte şi a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeală blane socotind a fi, în nişte pene am fost întrat, de la carile şi cîntecul acesta acmu de curînd am învăţat. Penele dară precum să videa era de Şoim cu de Bîtlan amestecate, carile după sfîrşitul cîntecului, între sine o voroavă dulce şi iscusită ca aceasta a şopti începură. Şi întîi penele Bîtlanului cuvîntul apucînd, dzicea: „Pre stăpînul mieu, acmu de curînd, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpînul vostru, Şoimul, de pază prin munţi şi prin gîrlele apelor să fie şi nu ştim încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le-au porun cit, ca doară a-l prinde putînd, nu ştim ce răutate mare să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem şti, de vreme ce, precum înţelegem, nu pre iuşor acesta lucru a isprăvi nedej duiesc." Iară penele Şoimului dzisără: „Voi, puturoaselor, cîte cuvinte aţi grăit, pre toate cu nu ştim, nu ştim, le-aţi amestecat. Ce noi ştim că stăpînul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutăţii şi cleştele faurului să să facă şi ştim că tot sfatul din rău spre bine şi din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumseţea trupului, aşe atocmirea sfaturilor la podoaba înţelepciunii slujeşte). Adecă de strîmbă vînarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să vînedze şi pre noi din pestriţe să ne facă negre, iară pre voi din negre să vă facă pestriţe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce ştiu văpsi acestea, ieste gata şi precum după fulger îndată tunul urmadză, aşe după sfat, cuvîntul în lucrul să va plini. " Acestea, o fraţilor, de la lighioaia carea afară din toată pati ma noastră ieste am audzit şi, precum pentru începături, aşe pen tru sfîrşituri, vreo ştire să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aievea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arun ca şi laudele cu carile pre Inorog preste nuări rîdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc şi decît lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acestea, pre cît a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, precum penele dzicea, şi noi pre alţii a vîna îmblînd, să nu ne cumva vînedze alţii pe noi (că ce ieste după părete, ochiul muritoriu a videa, şi ce să va naşte mîne sufletul în muritoriu a cunoaşte nu poate). Pentru care lucru (tot cuvîn tul ascultat, tot sfatul de întrebat şi tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat şi scuturat trebuie)." Dulăii de acestea cu înformuite dovedele a Hameleonului tare adeverindu-să şi cuvintelor lui vîrtos încredinţîndu-să, îndată pentru toate Corbului ştire făcură (că precum dulăii fricoşi de frundza clătită latră, şi coteii minciunoşi de pe urma şoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, aşe iuşorul la minte de toate să teme şi pentru adevăr minciuna pre lesne crede). Ce Hameleonul meşterşugul ritoricăi în poetică mutînd, o sentenţie veche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti; Adecă:

Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meşter a merge. Nici la toate altul să-ţi trebuiască, ce şi tu Fă fluierul, căci îţi ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învăţături ca acestea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul şi procopsala sa cuvin tele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că ştire Corbu lui facem şi învăţătură de la dînsul aşteptăm, însă după svînta aceasta sentenţie şi de la noi vreo clătire a să face trebuie, pen tru ca doaă lucruri a dobîndi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aştepte învăţătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, aceia numai hirişă a noastră cinste să va chema. Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici şi alţii meşteri vor rămînea, nici toată nedejdea curmînd în toate ceasurile, ca puii golaşi, cu gura căscată, hrana de la alţii să aşteptăm, ce bună inimă făcînd, bărbăteşte de isprăvirea lucru lui să ne apucăm. Că precum am şi mai dzis, că de va rămînea a visului tîlcuire numai pînă aicea, alaltă tîlcuire toată nelu crătoare va rămînea şi doritul săvîrşit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas, de vreme ce Şoimul, în mine deplin credinţă avînd, precum iarăşi la acelaşi loc cu Inorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vreme foarte în minte ţiind-o, altă dată somnul nu vise, ce trezviia lu cruri deplin îmi va arăta, şi aşe, socotesc că de laţurile ce i-am întins tot nu va scăpa."

Deci dulăii carte în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără:„Monarhiii monarhiilor şi domnului domnilor, stăpînului no stru milostiv, noi credincioasele slugi şi plecaţii robi, ogarîi, dulăii, coteii şi Rîsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului puterni cului nostru stăpîn, nevrednicile noastre obraze ştergînd, de la toate cereştile puteri, bună pază şi fericită viaţă rugînd, biruinţă a toată împotrivirea şi supunere a tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în ştire facem că precum cerescul Vultur martur cuvin telor şi cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniţi, nici de vreo pizmă clătiţi, ce de adevărate tîmplate lu crurile părţilor acestora (adecă la Grumadzii-Boului, unde împo triva nepriietinului de obşte şi pentru vînătoarea vrăjmaşului Inorog trimişi sintem) însămnăm şi înştiinţăm. Va şti dară dom nul nostru milostiv că în ceste dzile cu osteninţa a unor priietini credincioşi şi prin multe crunte ale noastre sudori, cît şi talpele prin aspre şi ascuţite stinci călcînd ni s-au beşicat şi prin dese şi ghimpoase hinciuri scociorînd, părul ni s-au jepuit şi piielea ni s-au despoiat, şi aşe, după multe priveghiri şi alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strîmptoare l-am coborît şi în mîna Şoimului ca în nerupte şi nedezlegate legături l-am lăsat, cu toţii bună nedejde avînd ca şi osteninţele noastre în deşert să nu iasă, şi acel cumplit nepriietin sfîrşit răutăţilor să-şi puie. Ce Şoimul (pre carile pentru mai mare credinţa şi mai bună nedej dea l-ai fost trimăs), după ce cu dînsul faţă la faţă au vinit, nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cîntecele, l-au aţipit şi l-au amăgit? Atîta ştim că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă şi una cu dînsul într-un prieteşug şi într-o inimă legîndu-să, mare dragoste între dînşii să arată, atîta cît, nu numai căci despre goana lui ne opreşte, ce încă şi pre noi, ca vicleşugului lui părtaşi să ne facem, tare ne sileşte.

Aşijderea Bîtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gîrlelor s-au trimis), în partea lor dîndu-să, toate tainele şi toate silţele cătră Inorog ne descopere, cît un păr de pe noi de ne-ap năpîrli, preste ştiinţa nepriietinului să fie cu putinţă nu ieste. Cătră aces tea, foarte bine şi din chipuri de credinţa vrednice, tare ne-am adeverit, adecă Şoimul penele schimbîndu-şi, din pestriţe negre, iară a Bîtlanului din negre pestriţe să le facă. De care lucru, aces tea nu în puţin a să lua trebuie (căci bucăţeaoa aluatului la toată covata destul ieste şi din scînteia mică, mare pojar a să aţiţa poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Şoimul şi Bîtlanul, dintr-această slujbă scoţindu-să, la monarhie să să cheme, ca pentru vicleşugul carile au făcut dovedindu-să, cu ceia ce li să cade pedeapsă să li să plătească."

Cartea acestora decît cerneala mai cu negre pîri plină şi într acesta chip împodobită era. Iară Şoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărţit, după cuvîntul carile îi dedese, şi el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis După titul. „Bine ştie domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-au dat, la Grumadzii-Boului viind împreună cu toţi dulăii, în tot chipul de nevoinţă, spre a Inorogului vînătoare am silit şi am nevoit, atîta cît nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorît şi nici un meşterşug neispitit n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoinţa batgiucuresc) şi nicicum cu de-a sila la mînă să-l aducem n-am putut. Ce iarăşi, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace şi sămn de prieteşug i-am trimis, socotind (ca cea cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întîi cuvintelor, apoi giuramînturilor mele încredinţîndu-să, la un loc ne-am împreu nat şi tot feliul de voroavă cu dînsul am scuturat. Ce cîte prin multă vreme am vorovit, toate a să scrie şi multe sint şi nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată închietura cuvintelor ieste aceasta: Pacea şi liniştea cu toată inima pofteşte, însă a să încredinţa prea cu anevoie a fi arată, de vreme ce de multe ori şi prin multe chipuri aceasta s-au ispitit şi totdeauna şi în cuvin te şi în fapte amăgit şi viclenit s-au aflat. Care lucru, eu, tare tăgă duindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără fiinţă, dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aşedzători sint, pentru ca cele cu cuviinţă şi spre împăcarea inimilor sint să aşedze, şi min ciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele rîdicînd şi înălţînd, mijlocele a ţinea să poată). Ce el, cu multe şi mari argumenturi şi nebiruite dovede şi mai vîrtos cu scrisorile carile a mînă avea, dreptatea lui şi amăgeala noastră arăta, atîta cît ce să-i răspund n-am mai avut. De care lucru toate cuvintele lui cu socoteală şi toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut. Şi într-aceasta, domnul mieu milostiv adeverit să fie că amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dînsul alt chip am cunoscut. Deci ce priinţa adevăratii mele slujbe mă îndeamnă şi adevărul pofteşte, dzic că jiganiia aceasta nu de neprieteşug, ce de prieteşug vrednică ieste, căci într-îmbă mîna gata şi neferit ieste. Pentru acestea, dară, cu îndrăzneala şi voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta şi voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curînd chiar răspuns să aib, căci pînă în vremea a 1.500 de minute, so roc răspunsului puind, pînă la aceia vreme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvînt i-am dat.

" Corbul, dară, ase din doaă părţi, doaă feliuri de scrisori luînd, cu doi ochi, doaă cărţi citiia, şi cu doaă urechi, doaă poveşti îm potrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu urechea dreaptă pe cartea dulăilor fu şi minciunoasă cuvintele şi clevetele lor ascultă. Iară ochiul stîng şi urechea stîngă pe slovele curate şi cuvintele adevărate întorcînd, toate dzisele îndărăpt şi tot adevărul în min ciună luă (căci minciuna după voie decît adevărul împotrivă la cei stăpînitori mai mare încăpere are). Deci dulăilor răspuns dede, precum pre Şoim şi Bîtlan de acolo rîdicînd, ceia ce li să cade îşi vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă şi ori în ce fel s-ar putea, numai la mînă nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulţemită şi de aceia slujbă vrednice daruri vor lua. Iară din pricina lenivirii lor, lucrul într-alt chip de va fi, fără grea certare şi fără a cinstei scădere să scape nu vor putea.

Iară Şoimului într-acesta chip răspuns trimasă: „Cartea ta am luat şi într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ţi dzic: nu să poate, nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăseşte. Iară Inorogului cuvînt de pace supt giurămînt cît de tare dă, şi numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cît de grea a tămădui pot), (v, zeÍ cai qeoµ muritorii a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundişului a-l coborî sileşte, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurămîntului de la îndrăzneala izbîndii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot feliul de meşterşuguri şi de vicleşuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră ves tită şi de la toţi adeverită axiomă ieste (cu mortul, decît cu viul, giudecată a avea, mai lesne, şi de păcatul nevădzut, decît de ne priietinul vădzut, a te curăţi mai pre iuşor ieste). Că cînd jiga niia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihinim ne vom putea numi. Deci cum mai curînd, după porunca noastră, sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bîtlan împreună cu tine luînd, aicea să vii căci alte lucruri şi alte trebe într-alte părţi a împărăţiii noastre s-au tîmplat, la carile pentru ca cu mîna ta să să isprăvască, sintem să te trimetem. Iară pentru aceia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele frate lui, vărul vărului şi nepotul nepotului, Uleul, trimetem, carile, îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculîndu-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Aceasta-ţi scriem.

Partea a opta

Amînduror părţilor răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră şi pen tru venirea Inorogului la împreunare foarte amintea să-i fie cu multe giuruinţe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vîrvul dealului puţină urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Şoimul, vădzind că după făgăduinţa carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinţii încă mai mari şi mai fără lege vicleşuguri să facă îi porunceşte, socoti (că mai bine ieste într-o dzi de o mie de ori a muri decît ochiul cel ce toate într-ascuns vede o dată a amăgi), şi tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteşug să-i dobîndească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dînsul de acea imăciune cu rat şi neimat să-l cunoască. Deci Şoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisese nicicum de ştire avînd, şi pentru vicleşugul Hameleonului nici cum prepuind, Hameleonului ştire trimasă ca cum mai curînd să vie, căci are cuvînt să-i grăiască şi poruncă să-i poruncească.

Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului şi a împreunării lor purtînd, fără altă zăbavă, sărind, la Soim să dusă. Cătră carile Şoimul: „Du-te, dzice, o, priietine, şi Inorogului ştire dă precum răspunsul ce aşteptam mi-au vinit, deci, oricînd va putea, iarăşi la locul dintîi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putinţă, unde să află aş merge, dară multe pricini înainte să pun, carile despre acea cale mă împiiedecă. Întîi că, mărgînd eu acolo, alalţi tovarăşi poate într-alte prepusuri să între; a doa, că macar că pentru prepusuri vînturoase ca acestea atîta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vînarea unii Potîrnichi, mai vîrtos decît s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, cîteva pene din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptedze, cîteva dzile în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit; şi aşe, la înălţimea munţilor a mă sui peste putinţă îm ieste." Hameleonul, poruncă lui plăcută şi dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă şi de tîlcuirea visului său cea dintîi iarăşi tare a nedejdui apucă. Ca acestea dară în gînd clocotiia, iar din cuvînt cătră Şoim dzisă (cu îndrăzneală grăind şi pentru cuviinţa dreptăţii pomenind): „O, domnul mieu, înţelepţii cuvintele înde site a suferi obiciuiţi sint, cu care sentenţie şi eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută şi o asu preală întregilor la minte plăcută, cătră tine de voi arăta, ier tăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva osteninţele mele în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului să fie, că precum bine ai cunoscut, dreptului acestuia grele năcazuri şi nespusă strîmbătăţi i s-au făcut şi încă altele mai mari a i să face (pre cît pociu cunoaşte) urîtorii dreptăţii cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum şi mai denainte am dzis (cine adevărat iubeşte, gînduri de negîndit gîndeşte şi prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăşi mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ţie, şi eu iată că după porunca ta ştire îi voi da, iar el, după cuvîntul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-şi să să mute precum peste putinţă ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu cumva alte meşterşuguri de vicleşuguri să fie, şi apoi toată ocara asupra mea va rămînea şi toată lumea numele vîndzătoriului şi porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atîta pentru strîmbă poreclitura mea, cît pentru fără cale doseditura lui m-aş pedepsi" (o, jiganiia făţarnică, o, vas spurcat şi lingură scîrnavă, cum răutatea în inimă amestecînd, cu gura cele ce ştiia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză).

Şoimul, de spurcat vicleşugul lui aşeşi nicicum prepuind, de acestea ce-şi propune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, şi precum (mai bine fără purtarea duhului, decît cu purtarea ocărîi a fi socoteşte) îi dzicea.

Hameleonul acmu, deplin cunoscînd precum gîndul Şoimu lui nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvîn tului decît viaţa mai scumpă ţine, de acolo ieşind, întîi la dulăi să dusă, şi toate cîte Şoimul îi poruncisă şi pentru vinirea Ino rogului la împreunare, precum peste puţine dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la Crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală:„Bucură-te, domnul şi stăpînul mieu milostiv", dzisă. Crocodi lul: „Ce poate fi aceasta a ta lascavă şi voioasă arătare? Oare ţie vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simţit?" (Că zavist nicii pentru răul altora decît de binele său mai mult să bucură). Hameleonul dzisă: „Amîndoaă părţile întrebării, o, domnul mieu, adevărate şi precum sint le-ai cunoscut. Şi cum să nu mă bucur, de vreme ce prada ţ-am apropiiat, vînatul la strîmtori ţ-am încuiat, masă întinsă ţ-am deşchis şi bucate săţioase ţ-am gătat şi, în scurt să dzic, toate după poftă şi după voie s-au tîmplat. Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiş să coboară, la uşile a toate poticile dulăii stau gata să puie zăvoară, toate întrările şi ieşirile lui viteji vînătorii şi neosteniţi gonitorii tare le străjuiesc şi vîrtos le păzesc (căci aşe cu dulăii să vorovisă). Deci altă cale de scăpare şi potică de fugă nu-i rămîne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu cîteva ceasuri a străjui de nu să va leni, fără greş de biv pradă domnul mieu va dobîndi, eu asupra nepriietinului voi izbîndi şi preţul îndzăcit şi însutit îmi voi plăti. La strajea nopţii dintîi pogorîrea la prundiş îi va fi, paza dulăilor despre alte părţi nu va lipsi şi, aşe precum soco tesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini. " Crocodilul,acestea audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: „Eu, pre cît din sunetele cuvintelor lu mii am putut înţelege, tu şi cu Inorogul mare dragoste aveaţi şi odînăoară într-un loc nedespărţiţi lăcuiaţi, atîta cît sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmaşă neprietinie şi de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să să fie tîmplat? Cu dreptul voiu să-mi spui."

Hameleonul, de nenedejduită întrebare ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoşii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările fără veste ca bezmeticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvîntul (minciunosul tatăl minciu nii şi minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli şi spurcata basnă născu, dzicînd: „Aceasta întrebare pînă acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse şi de nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată cu moartea le-aş descoperi. Ce de vreme ce domnul mieu acesta lucru a mă întreba şi dreptatea carea asu pra lui aşi avea a afla învoieşte, pre cît mai pre scurt voi putea (de vreme ce la Inorog a mă duce vremea mă grăbeşte) a te înştiinţa mă voi nevoi. Va şti dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă de la fîntînele de singe a aduce obiciuit era. După ce şi eu mai la vîrstă am sosit şi cofa în mînă a rîdica, apa din fîntînă a scoate şi coromîsla pre umere a purta a putea am început, cu tată-mieu împreună adese fîntînele cele de singe la rădăcinele Munţilor Vrăjbii izvorîtoare cercetam. Munţii aceştea, departe, în ţara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăţ, şi în gios, spre amiadzădzi, în lung şi în lat atîta de mult să trag, cît cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor merge au ţinut dzic precum pînă la ocheanul apusului ocolesc şi ca un zid în giur împregiur toată rătundzala pămîntului îngrădesc.

Aşe, noi dară pentru trasul apii adese la acei munţi mărgînd şi din care izvor apa mai cruntă şi fierbinte ar fi ispitind (căci apa aceia cu fierbinteala, iară nu cu răceala setea stîmpără), odată în vîrvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vîrvul a căruia un puţ prea adînc şi mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puţului ciutura cu hîrzobul slobodzind, după ce cît era funia de lungă au mărs, după ce învălitorile ca petelor şi încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puţului agiungînd, precum de o umedzală ciu tura să fim împlut am simţit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roşie, ce albă era, din carea, gustînd, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Şi îndată, precum muntele cela ce lapte izvoreşte să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puţului un tînguios glas: „Vai, ţiţi şoarele mele, vai, lăptişorul mieu, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăz neţul şi obraznicul acesta carile pieptul Biruinţii a apipăi şi ţiţişoarele fiicăi mele de gurguie a suge nu s-au temut?" Tată mieu, glasul acel aşe de tîngîios şi aşe de mîngîios audzind, îndată descîntecul necromandiii asupra laptelui a descînta începu (căci precum duhul Biruinţii să fie într-acesta chip strigat price pusă). Laptele, după descîntec, îndată a să închega şi mădu larele unul de altul a să lega începură. După aceia vinele preste oase întindzîndu-să, toate părţile trupului a să clăti şi supţirea peste dînsele pelicioară a să lipi vădzum. Şi aşe, îndată o fi cioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprîncenele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii rîdica, cu cuvîntul dzilele în cumpănă măsura, cu răspun sul sufletul de la mormînt înturna, iar cu singur numele Biruinţii toată frumseţe biruia şi covîrsiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită şi boală netămăduită simţiiu şi cătră părintele mieu: „O, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut" (că decît rana dragostelor şi decît boala iubostelor mai primejdioasă nici ţiru licii au vădzut, nici doftorii au audzit) „şi decît meşterşugul pre morţi a înviia, mai bine meşterşugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naşte să fi învăţat" (că în statul acesta a vieţii de dra goste pătimitoare, moartea decît viaţa mai poftită ieste). Tatăl mieu, în nerupt lanţuhul dragostelor legat şi aşe de tare înfăşurat vădzindu-mă, dzisă: „Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micşorimea vîrstei (căci pururea copil ieste), ce după tare arcul ce trage şi ascuţită sigeata ce în ficaţi înfige, cei ce-l măsură, îl cunosc. Ce cît spre această a ta de curînd scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvîntul şi cu meşterşugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atîta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată dep lin nu vine) foarte rău îmi pare, de vreme ce ficioara aceasta, din lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pîntecele ei spre zămislirea simenţiii locuri ş-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cît adînc meşterşugul mieu a afla poate), ce şi acela pre cît cu anevoie îi ieste aflarea, cu atîta mai cu nevoie ieste, aflîndu-l, cu dînsul după voie cineva a să sluji." Eu cătră tată-mieu dziş: „Pentru stîrpie şi pentru a zămislirii leac a cerca, lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu de odată leacul nesuferelii mele fără zăbavă aflînd, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vreme vom putea cerca" (că înţelepţii întîi nevoia, apoi treaba caută). Şi, ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl mieu îndată descîntecul dragostelor în capul ficioarii descîntă şi, trii peri din cosiţă-i zmulgîndu-i, unul la grumadzi, altul la braţe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficioarii de tot trupul mieu să să fie legat şi inima ei în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Şi aşe, ea ochii de la pămînt rîdicîndu-şi, ca lumina soarelui în stele oglindă frîmseţelor ei mă făcu şi în mine pre sinea şi în grozăviia mea frîmseţe ei a videa i să părea (că ochii dragoste lor nu ce ieste, ce precum îi plac văd). În scurt, pe Biruinţă dra gostele o biruiră, şi Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele mieu, din somn deşteptîndu-mă, dzisă: „Eu în dzile bătrîn şi la ani învechit sint, o, fiiule, ce cuvintele mele po meneşte. Între a lumii jigănii Inorogul să află carile în vîrvul cor nului mare vîrtute poartă şi împotriva a toată pătimirea putere are. Deci, vreodînăoară cu dînsul a te împreuna de ţi să va tîmpla, pre cît vii putea în prieteşugul lui vîrtos a te lega sileşte, că el numai pîntecele Biruinţei spre roada simenţiii neamului tău a deşchide poate." Aşedară, părintele mieu, Apariul, învăţătura dîndu-mi, dintre vii au ieşit. Iară eu în multă vreme cu Biruinţa la un loc şi într-un pat vieţuind, nicicum numelui următoriu şi neamului adăogătoriu de la dînsa să iau nu m-am învrednicit. Deci tîrdziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducîndu-mi, toate pustiile Araviii a cerca şi toate părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, pînă locul şi lăcaşul Inorogului am aflat. Aflîndu-l, de dînsul cu mare cinste m-am lipit, tovarăş în toate căile nedes părţit şi slugă în toate slujbele neostenit m-am făcutu-i, nici în viaţa mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai o data macar vîrvul cornului lui de moale pîntecele Biruinţei mele să lipască am nedejduit. Şi pentru ca pologul stidirii să să rîdice şi supt singurătate acoperemîntul necunoştinţii să să arunce, de multe ori şi mai în toate dzilele, la culcatul şi la sculatul lui, eu trebe în cîmp îmi scorneam, iară Biruinţei lingă dînsul să să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stîrpirea pîntecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamu lui şi seminţiii mele neclătit au statut. Eu, într-această asprime şi neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei şi pofta ini mii, carea îmi era, cerîndu-i, cu mare urgie şi mînie, simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit, şi precum el Dianii, şi nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns.

Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate şi ce mai dreaptă pricină spre izbînda lui a mi să da? Şi ce mai uscată iască spre aţiţarea răsplătirii decît opreala simbriii şi tăgada dreptei pofte a să afla poate? Şi aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea pînă la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi şi precum„bună nedejde am, astădzi izbînda mea şi plata lui, precum ţ-am spus, îndzăcit şi însutit să va plini."

Aşedară, Hameleonul sfîrşit spurcatei şi năpăstuitoarei basne puind şi toate vicleşugurile pre cît mai pre-ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înşelăciune închinîndu-să, dzisă: „Leul şi Vulturul ceresc în veci lăudat şi toate pasirile şi dobitoacele cereşti preste veci slăvite să fie, carii faţa domnului mieu cea de lumină slobodzi toare şi sănătatea lui ceia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acestea, dumnealui Şoimul cu plecăciune sănătate trimiţind, roagă şi pofteşte ca, după făgada carea aţi dat în această sară, de iznoavă, dorita-ţi împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ţi vesti şi toate de fericire a-ţi povesti are."

Inorogul, amînduror închinăciunilor celea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dînd, dzisă: „De împreunarea Şoimului cu dragoste bucuros sint (că cu priietinul adevărat şi de credinţă vrednic, cine va împreunare şi voroavă trebuitoare a avea, între cele de frunte fericiri să numără), însă în ceastă sară, după poftă-i a face, o pricină (şi aceasta dreaptă precum mi să pare) mă opreşte, de vreme ce noi sorocul neprieteşugului şi dzua prie teşugului pînă în 1500 de minute pusesem, şi acmu, peste so roc răspunsul trecînd, urmadză ca şi legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurămîntului şi întărirea cuvintelor trebuitoare şi într-îmbe părţile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăşi la locul ştiut să ne împreunăm. Că măcar că despre omeniia şi întregimea Şoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurămînturile o dată date, cu vremea urgiia cerească a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvîntul necredzătoriu şi la tot giurămîntul prepuito riu să arată, acela de călcarea a tot giurămîntul pururea gata ieste),ce de la buni priietini la ureche mi-au vinit precum croco dilul la ţărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neştiinţă înalgiosul să mi să facă."

Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleşugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cît ştiinţa bună, în tulburare, mîngîiere, pre atîta ştiinţa rea, în lineşte, tulburare aduce). Şi cu grele giurămînturi şi straşnice blăstămuri a să giura şi a să blăstăma începu, precum acestea nighina nepriietinului între sămînţa grîului şi mugurul pădureţ în hultuoana domesnică, hultuită să fie: „Însă iarăşile, o, dom nul mieu, de vreme ce ca acestea la ureche-ţi s-au sfîrîit (e c e crosocÓhn ), aibi grijă (că vicleşugul înţeleptului cu multul mai cumplit ieste decît a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului! Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-şi supt nu mele altuia mai denainte a o vîrî sileşte.)1 Că domnul bine ştie (că firea decît deprinderea mai veche ieste şi totdeauna clevete le rele strică obiceele bune), de unde poţi prepune că dintr-aceste sunate să fie vreunele şi adevărate. Iară cît despre partea mea ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Şoimului, nici în voroavă-i meşterşug şi-n faptă-i vicleşug macar cevaş n-am priceput (caută aicea giurămîntul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce şi de acestea prepusuri foarte tare a te adeveri şi a te odihni voi sili.

" Aşedară, Hameleonul întorcîndu-să, în cale gîndurile cele fără cale procitiia şi de pomenirea străjii crocodilului nu puţină întristare simţiia, ce ca valurile ţărmurii una după alta chitelele inima îi izbiia, socotind precum silţa i s-au vadit şi laţul i s-au des coperit. Apoi iarăşi singur şie parigorie şi mîngîiere făcîndu-şi, în sine dzicea: „Pentru crocodil Şoimul cevaşi macară nu ştie, cari le, de ar fi ştiut adevărat, ştire i-ar fi dat. Dulăii şi Rîsul să-i spuie, de ar fi şi vrut, n-ar fi putut, căci nici vremea i-au lăsat, nice strîmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce aşeşi de aşi şti că piielea de pre mine ştie cele ce dzac în mine, singur mie samă făcîndu-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-aşi spîndzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gîndului neadusă nelăsînd (căci înţeleptul mai mult de cele împo trivă decît de cele după voie chiteşte), de lucrul ce-şi prepune, precum adevărat să fie înţeles dzice, şi ce nu ştie arată că ştie, pentru ca adevărul ştiinţii să agonisască." Ce, după lineştea mîngîierii aceştiia, iarăşi furtuna întristării i să scorniia, dzicînd:„Bine că macar că de crocodil adevărată ştiinţă nu are, dară iată că de dînsul prepus are, de ce are prepus are şi grijă, de ce are grijă are şi pază, şi cu paza bună din primejdia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată puterea meşterşugurilor să-mi cheltu iesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scoţ şi după pofta voii mele la locul prundişului să-l cobor, în carile toată nedej dea tîlcuirii visului mieu să sprijăneşte."

Acestea răul rău gîndind şi cu chiteala învălindu-le şi dez vălindu-le, la Şoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-aces ta chip grai: „La Inorog am fost, de cît poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata şi la cuvînt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea-i îndată o pricină află, ce şi aceia cu întreagă şi înţeleaptă socoteală ieste, de vreme ce dzice că so rocul carile aţi fost pus să fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverinţa cuvîntului pofteşte. Mai ieste şi altă pricină, carea oarece în gînduri puindu-l, nu puţin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înţeles, carile, sau pentru dînsul, sau după obiceiul lor, trecătoarele apelor să fie pădzind şi, sau cu ştiinţa a altor dulăi, să nu cumva preste ştiinţa ta ce nu gîndeşte el şi ce nu-i pofteşti tu să i să tîmple. Pentru carile a-l mîngîia, cu fel de fel de socotele şi cu multe giurămînturi din prepus a-l scoate cît am putut am nevoit, şi precum acestea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclenii jigănii). Aşijderea, despre partea ta unele ca acestea să să lucredze, lumea de s-ar clăti, peste putinţă ieste; nici dulăii, sau altcineva, preste ştiinţa ta ceva, nu numai a face, ce aşeşi mai nici a gîndi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, aşe ştiu, aşe şi credzu). Ce el în cuvintele mele de tot a să odihni poate să nu poată. De care lucru, cu tot de-adinsul din prepusuri ca acestea să-l scoţi trebuie, ca binele cu bine făcînd, toate deplin şi cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutăţii undiţile vicleşugului spre vînarea şi moartea binelui din faţă pînă în fundul mării necunoştinţii aruncă)."

Şoimul, despre inima sa curat ştiindu-să, pentru alţii lucrul a cerca să apucă, şi aşe, îndată pre dulăi la sine chemînd, de au ceva ştire pentru îmbletele crocodilului vîrtos îi întreba. Ei alalt vicleşug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să giura, precum nu de îmbletele lui să ştie, ce aşişi nici de nume-i pînă acmu să nu fie audzit. Aşe, dulăii în strîmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie pînă într-atîta urmele vicleşugului şuvăisă, cît şi soţiile vicleşugului a i le cunoaşte deplin nu putea) şi tot prepusul de la mijloc cu vîrtoase blăstămuri rîdica. Şoimul, în multe isteţ şi provideţ, iară intr-aceasta pristăviii sale bizuin du-să, prost şi lesne credzătoriu să arătă. Deci dulăilor credzind şi despre Hameleon nici cum prepus avînd, supt răutatea alto ra, dreptatea şi bunătatea sa prea ieftin vîndu, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:

După închinăciune: „Cîte prin Hameleon mi s-au dzis, m-am înştiinţat. Deci pentru prepusurile carile grijea ţi le-au scornit, ade verit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Şi mă crede că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel şi pre duhul a toată viaţa mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleşug, nici la alţii a fi am simţit. Ce orice pentru folosul vostru ar fi, aceia silesc, nevoiesc şi învoiesc." Acesta răspuns Hameleonul de la Şoim luînd, îndată înapoi la Inorog să întoarsă, căruia, după citeala slovelor, de la sine ca acestea adăogea: „Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Şoimul cu ale sale drepte giurămînturi, ale mele adevărate mainte dzise cuvinte adevereşte şi mai vîrtos eu (carile în dragostea ta ne mărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul şi pre dînsul, şi pre dulăi tare am ispitit şi dintr-alţi a lor pre dinafară ce au is coade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cît negrul supt unghe lucrul acesta aşe a fi nu l-am aflat. Acmu dară, alalte în deşert prepusuri din socoteală scoţind (şi mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cani necioplite slobod), la poftita-ţi împreunare îl priimeşte (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsifisie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc.)

Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoaţă, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înştiinţat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), apoi dreptăţii sale lăsindu-să şi megalopsihii<i> sprejinindu-să, precum în desară la locul ştiut să va coborî, cuvînt dede (că singele carile ieste să cură, în vine a rămînea cu anevoie ieste).

Hameleon, plin de duhul răutăţii şi înflat de vîntul fărălegii, cu mare bucurie din vîrvul muntelui nu numai cu picioarele vi cleniii alerga, ce şi cu aripile diavoliii zbura, căci în săvîrşirea răutăţilor ca furnica în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea şi pre Hameleon în dzua izbîndii îl aştepta. Aşedară el, cu atîta agerie slobodzindu-să, întîi la crocodil, pentru ca de vini rea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi aler gă cărora bună nedejde să aibă le vesti, căci sfîrşitul tuturor os tenelelor s-au apropiiat şi nepriietinul în lavirinthul neştiinţii s-au încuiat. Iar de ciia înainte toată treaba nu în nevoinţă, ce în voinţa lor rămîne, dzicea, şi, precum vor pofti, aşe cu dînsul a face vor putea, îi adeveriia.

De acolo la Şoim întorcîndu-să, de fără prepus în desară vini rea Inorogului îl înştiinţă. Aşijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite şi şicuite cuvinte arunca, dzicînd: „Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri şi în toate părţile fără preget alergături, slujba carea asupră-mi am luat, spre cel de obşte folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc. Numai iarăşi a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile pen tru priietinul său cît pentru sine să îngrijliveşte), să nu cumva preste ştiinţa ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, şi aşe, mare necinste şi ocară de numele tuturor decît pri poiul de aramă mai tare să va lipi. Atîta numai că în lume eu mai prelesne a mă curăţi voi putea, de vreme ce în adeverinţa cu vintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale mele giurămînturi şi ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte l-am adeverit şi la locul prundişului l-am coborît." Şoimul, oarecum cani cu mînie: „Lasă, rogu-te, dzisă, că destul îţi sint cuvintele deşerte şi şicuite, cu carile pînă acmu urechile mi-ai mîncat (că de multe ori sufletul sămă lăuitoriu cuvinte decît vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucneşte). Că ce fărălege ar fi aceasta, ca după atîta legături şi întărituri, lu cru împotriva precum a muritorilor, aşe a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnădzău în curată inima mea împuţite spurcăciuni ca acestea să între. Ce du-te de te odihneşte, căci ştiu că vii fi ostenit şi pentru acestea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtînd, căci grijea cinstei cuvîntului şi numelui mieu eu o ştiu păzi." Hame leonul dzisă: „Facă cereştii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducîndu-mă, aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veţi avea ştire să aib, şi aceasta nu pentru altă, ce numai de plini rea cuvintelor lui înştiinţîndu-mă, somn cu lineşte şi noapte fără gînduri să petrec." „Fi-va", Şoimul dzicîndu-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curînd în strat s-au aruncat, pînă nu de tare străjuirea crocodilului s-au înştiinţat (că toţi viclenii în răutate grij livi, iară în bunătate trîndavi sint).

Iară Inorogul, după datul cuvînt, dacă ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, la locul orînduit să coborî, unde şi Şoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părţile cădzutele ţeremonii să isprăviră, Şoimul voroava într-aces ta chip începu: „Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintîi în inimile noastre s-au zămislit şi pînă în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu are). De vreme dară ce dintîi, de sfînta-ţi dreptate înştiinţîndu-mă, acmu calea dreptăţii a călca şi urmele credinţii în cărarea adeverinţii a pune voiu. Va şti dară iubitul mieu priietin că după voroava dintîi, dintr-îmbe părţile ce mai cu folos şi mai de cinste ar fi, aceia a isprăvi, cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu totul în tot chipul am silit (ce voia slo bodă ieste o împărăţie mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strîmba asupreală biruinţă a avea poate). Iară acmu, preste toată nedejdea, răspuns nenedejduit luînd, precum cuvintele Corbu lui în vreun stătătoriu temeiu nu să aşadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aşedzare sau cu adeverinţă pociu nedej dui (că depre unghe leul cu toţii cunosc, iară de pe cuvînt ini ma înţelepţii numai a iscodi pot). Iară pricina aceştii a mele nene dejduirii ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaşte, carile nu îmtr-îmbe părţile, ce numai ce după a sa voie şie de folos a fi i să pare, aceia prin a mea nevoinţă lui să să facă sileşte, adecă ţie în viaţă cădere, iară mie în cinste scădere sirguieşte. De vreme ce, după porunca carea dintîi de la dînsul aveam, pacea şi dragostea adevărată înţelegeam, iară acmu, de pre cărţile ce-mi scrie şicuită şi vicleană o cunosc, lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios şi dreptăţii foarte urîcios ieste. Spre carile în viaţă nici gura mi să va deşchide, nici limba mi să va întinde, nici mîna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpînului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lege, nici vîndzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decît porunca stăpînească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem). Deci tot adevărul ieste că celea de carile despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acelea ei şi în gînd şi în cuvînt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele ini mii şi dzilele veacului priveşte după faptă în trup şi-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul şi nevădzutul priie tin nesupărat şi nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, şi mai tare, şi mai bună pază îţi trebuie, nici în cuvintele cuiva încredinţare să aibi, de vreme ce, nu numai pre tine, ce şi pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii mele, otrava să vîndză, carea în pîntecele celor ce o vor întinde, sau nevino vatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor priietini numărîndu-mă, înaintea cerescului Vultur, cu toată adeverinţa inimii mă giur că în viaţa mea de bine voitoriu să-ţi fiu şi oricînd şi ori în ce a-ţi sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvînt îţi dau."

Inorogul aceste cu fierbinteala adeverinţei cuvinte ascultînd, precum de năcazul carile videa că asupra dreptăţii vine, grăieşte, în scurt pricepu şi mai mult altă voroava nelungind, Şoimului mulţămită făcu, căci n-au ascuns despre dînsul tot adevărul, şi într-acesta chip, după mulţămită, îi grăi: „După giurămînturile carile spre dragostea şi prieteşugul între noi din singura a inimii tale plecare ai făcut, de acmu înainte frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frăţiorul mieu, cani pre scurt o poveste să-ţi spuiu, cu ascultarea să nu te leneşti te poftesc (că în trii chipuri şi ca cum prin trii porţi înluntrul pala turilor cunoştinţii lucrurilor a întra putem: prin pildele celor tre cute, prin deprinderea cestor de acmu şi prin bună socoteală ce lor viitoare). Deci istoriile încă o parte a ceştii sentenţii fiind, din cele multe una ieste aceasta: Odînăoară, frate, era un păstoriu de rîmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta în proastă viaţă ca aceasta dz ilele petrecîndu-şi, nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într o dzi, cu altul (carile din cetate viind, pre acolea a trece i să tîmplase) în voroavă cădzind, pentru numele cetăţii în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce şi cum ar fi, nicicum în min tea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o şură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proşti cele vădzute numai a închipui poate). Deci cum şi ce ar putea fi cetatea ca să să înştiinţedze, cu pofta aprindzindu-să, rîmătorii în cîmp pustii lăsind şi oarece fărmuşuri de pîne carile cu sine avea, în glugă luînd, pre drumul pre carile drumăţul vinisă vîrtos purceasă. Aşe, într-acea dzi pînă în sară calătorind, unde întunerecul îl apucă, acolea popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusese. De vreme ce împăratul carile acelor olaturi stăpîniia şi într-acea cetate împărăţiia, în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieşise şi moştinitoriu din trupul său nelăsind, între domnii şi senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie şi zarvă să făcu (căci la stăpînire toţi vred nici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie prii meşte). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obşte aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetăţii, carea spre răzsărit caută, să iasă, şi ori pre cine mai înainte, veri din streini, veri din cetăţeni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărăţii<i> şi la corona monarhiii să-l rîdice. Deci după sfa tul de cu sară, de dimineaţă sculîndu-să (căci nici norocul porca riului dormiia), lîngă drum pre porcariu din pajişte sculîndu-să şi la urduroşii ochi cu mînule frecîndu-să, aflară, pre carile îndată cu cinste rîdicîndu-l şi din rufoase sucmane în porfiră prime nindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu, pînă la curţile împărăteşti petrecîndu-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvîntul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalţi dzisă: „(Celea ce noro cul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieşi), în care chip şi împăratul acesta cu vreme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocie nu din deşartă fanta zie scornită să o socotiţi, ce aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie, ce de porcie s-au apucat, de vreme ce, pre cîţi în satul în carile porcii păştea, pentru ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stătut. (Că stăpînul nou după pizma veche a izbîndi spurcat lucru ieste.)" Şi adevărat că împărăţiia aceia pînă mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare primejdie de pohîrnire sosind şi acmu ca un pojar în fînul uscat răutate-i în toate părţile lăţindu-să şi ijdă rîndu-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşe, cu toţii sculîndu-să, în aşternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia aflîndu-l, şi dzilelor, şi tiraniii sfîrşit îi pusără. Într-acesta chip, o, frate, şi epitropiia Corbului arată că, pre cum el Corb, aşe cuvintele, dzisele şi faptele de Corb îi sint; şi cu vreme, cu glasul ce are, singur şie şi menitoriu şi chedzilor izbînditoriu îşi va fi. Iară cînd şi cum aceasta s-ar tîmpla (iz vodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate)." Aşedară, Inorogul şi Şoimul, prin cîtăva vreme a nopţii pil duind şi vorovind, să sculară şi, amîndoi frăţeşte îmbrăţişîndu să şi sărutîndu-să, iarăşi pre numele cerescului Vultur să giurară, ca pînă la moarte priietini nedespărţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării şi mînă sprejenirii să-şi fie şi dra gostea vecinică şi neimată să ţie.

Şi aşe, despărţindu-să, Şoimul, ieşind, la locul său să dusă, iară Inorogul, ştiind că după coborîrea lui poticele munţilor s-au închis (că cei ce în munţi lăcuia nopţile poticele pînă în răvărsatul zorilor încuiate a le ţinea obiciuţi era) şi precum înapoi a să întoarce cu putin<ţă> a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a trece în credinţa valurilor să lăsă. O, lucru jelnic şi de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia cerească pe dreptul de la vi clean a să dosedi lasă şi cel curat în laţul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovedele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puţină înăduşala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotelele muritorilor şi cu dînsele împreună lucrurile lumeşti ar stăpîni. Ce prepusul tvn automctwn rîdi cînd, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt pînă la sfîrşit atingînd, şi pre fietecare cădere, la vremea şi orînduiala sa, tare aşedzind, rămîne ca tot prostul din cele vădzute pre cele nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată şi precum (răul pentru dzua rea să păzeşte, iară bunul ca meta lul în foc cu nevoiele să lămureşte) să înţăleagă. Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dîndu-să (macar că şi aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orînduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdiii cea mai mică şi mai iuşoară a alege lucru înţelepţesc ieste) şi pre marginea apei în sus, spre crivăţ înotînd, prădătoriul lacom la pradă în mare strajea nopţii calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărîmarea corăbiii în liman, o, faptă nefăcută şi poveste nepovestită şi audzită, îndată de la toţi hulită, o, lucrul diavolului supt meşterşugul Hameleonu lui, o, Hameleon decît diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată şi decît toată fiiara mai vrăjmaşă şi mai sălbatecă), iată de năprasnă crocodilul în valurile apei sunînd şi vîjîind, asupră-i sosi. Inorogul, întîi huietul apei audzind, apoi şi chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleşugul mai denainte gătit simţi şi fără nici o împotrivire spre nesăţioasă vînarea lui să dede. Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiţă căscînd, Inorogul, toată faţa vicleşugului şi izbînda vicleanului într-un cuvînt cuprinzînd, dzisă: „(Satură-te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flămînd şi nesăturat ai fost)". Crocodilul, cuvînt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor îşi înfrînă şi nu mele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu de-adins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleşugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspun dzind, ca mielul spre giunghere adus, mulcom tăcea şi numai dintr-adîncul inimii: „O, dreptate, o, izbîndă!" striga (că în nevoi fapta pe făcătoriu oarecum peste cunoştinţă cunoscîndu-l, ca fiiul către părinte de apăsul ce are să jeluieşte). Iară după cîtăva vreme socoti (că la vremea de trebuinţă cu cuvîntul bine a să sluji şi tare a să nevoi lucrul înţelepţilor ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: „Nu socoti, o, jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriiat, sau căci acmu în puterea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca aceia port, ca carea socoteala întreagă vreo mîngîiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gîtlejul tău a să înghiţi poate. Aşij derea, nici vreo întristare noaă, precum sufletului mi-i fi dat, să ţi să pară, de vreme ce din tinereţe şi aşeşi din copilărie cu furtu na a mă giuca şi în tot chipul a mă lupta obiciuit şi deprins sint, atîta cît nici ea din urgiile sale în mine ceva neazvîrlit, nici eu de la dînsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc, şi mai vîrtos cu aceasta mi să pare că toate sigeţile din tolbă să-şi fie vărsat, cu carile sau orînduiala vecinică într-un chip să să plinească, sau a mea îngăduinţă de acmu înainte ispitele ieste să-i batgio curească (căci precît primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atîta sfîrşitul să nedejduieşte mai tare). Toţi muritorii pururea în sin doi sorţi purtăm, carii unul a morţii, altul a vieţii sint, şi amîndoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părţile, în toate locurile şi în toate vremile din fire să tovărăşesc. Deci, oricarile povaţă înainte ne-ar merge, vrînd-nevrînd ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorţul morţii groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei adevărat înţelepţi pururea de batgiocură s-au ţinut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iară lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învaţă. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învaţă, şi aşe, nu de spaima cea mai groznică să îngro zesc, ce, ori cu ce tîmplare ar fi, periodul firii cutrierînd, ocolesc, săvîrşesc, şi, din robiia furtunelor scăpînd, să mîntuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriiere, ce cea de pre urmă mîngîiere li să pare şi le ieste. Deci de vreme ce sorţul firesc la mine ştiut, aşteptat şi în samă nebăgat ieste, cu cît mai vîrtos sorţul tîmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai nebăgat şi mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducîndu-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Ade vărat dară amară întristare inima mi-ar fi simţit cînd nepriieti nul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, cînd, prin a sa trufie şi nebăgare în samă, singur şie scădere şi nevoie îşi aduce). Iară acmu orînduiala viitoare nebiruită şi din toate părţile neclătită stînd (nici asupra vîntului vetrelele a întinde, nici în mijlocul furtunii cîrma fără nedejde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară ceia a nebunului lucru ieste). Deci furtu na în mine urgiia a-şi plini mai denainte puind, supt numele cereştilor, viclenii muritori cu îndemnarea şi sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri fălcilor tale m-au vîndut. Şi macar că nu a înţeleptului sfetnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul aşe, însă cînd la numele ceres cului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mîngîiere şi de izbîndă nedejde îi rămîne, că numele pre cari le cei fără de lege organ şi măiestrie răutăţii lor l-au făcut scuti toriu în nevoi, agiutoriu în strîmptori şi izbînditoriu în dziua mîniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereştii de nu să amăgesc ca peminteştii, după fapta carea au lucrat, în sfîntul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună şi neîndoită nedejde am, că în curîndă vreme (că la cel ce ştie suferi toată vremea scurtă ieste) ceia ce li să cuvine plată să-şi ia. Iară de nu, meşterşugul fortunii a supăra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganie (de ieste la neamul crocodililor pomenirea binelui), adu-ţi aminte că odînăoară în marginea a trii ape, la ce tatea carea cheia a doaă monarhii ieste, ne aflam. Unde tu foamea cu ce să-ţi domoleşti neavînd, eu cu hrană de biv te-am agiutorit şi din gura morţii (carea decît tine mai rea şi mai vrăjmaşă jiganie ieste) te-am mîntuit. Deci, sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedejdea viitoare (că piatra din zidire cu vreme iară la zi dire să pune), îndemnărilor neprietineşti nu te uita, ce pînă mîni de aicea slobod mă lasă, că pînă în dzuă veri binele, veri răul carile mi s-a tîmpla supt titulul numelui tău va rămînea. Iară de mîine încolea, nici răul să-mi faci vrednic vii fi, nici bine a-mi face de vii vrea prin mînă îţi va vini. Căci sau dulăii gonaşi chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoinţă voi strămuta (că de multe ori noaptea fată şi dzua ţine în braţă. "

Crocodilul, aceste a Inorogului vîrtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înţelegea, nici ce ar face şi de carea întîi s-ar apuca alegea. Una, căci dinţii lui de acea poamă şi grumadzii de acea bucăţea a nu fi, după cuvîntul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odînăoară vădzusă, aminte-i aducîndu-şi, şi ruşine îi viniia, şi mîniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu ştiu, din pomenire întîi ruşine, iară din ruşine mînie să scorneşte). Ce pînă mai pre urmă, pre binele obiceinic, răutatea din fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bîrlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ţinu.

Iară după ce negura nopţii să rîdică şi săninul de dzuă să arătă, împăratul crocodililor şi alalţi, cu toţii, pentru vînatul carile peste noapte cădzusă de veste luară. (Căci fiară ca aceia vestită să să prindză şi la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip faţă de priinţă, iară într-altul de înfri coşere şi de spăriiere să-i arete (căci împăratul crocodililor pen tru vînătoarea şi vrajba carea Corbul asupra lui scornisă ştire avea). Deci crocodilul, după porunca stăpînu-său mărgînd, cătră Inorog dzisă: „Primejdiia de astădzi mîine noroc să-ţi aducă şi fii cu bună inimă, căci dulăii vînători de ce nedejduiesc, într-aceas tă dată putere ca aceia nu au. Numai acmu înţeleasăm, precum de prinderea ta de ştire luînd, cu toţii în toţi munţii să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre aco lo să le rîdice şi prea aicea pre aproape să le întindză, ca de ciia într-altă parte a mai scăpa să nu poţi. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îţi caută şi cu împăratul nostru de preţ te tocmeşte, căci bine ştii că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu are, ce numai dobînda şi folosinţa lui îşi caută, carea, făcîndu-să, de aicea slobod vii ieşi şi fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii merge.

Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurînd şi în cumpăna socotelii trăgîndu-le, în vreme ce mîna din faţă a merge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea plăcută firea jiganiii lacomă şi sireapă să domoleas că. De care lucru, cătră trimis într-acesta chip răspunsă: „Eu pre cum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc şi de la îndrăptnicul noroc aceasta dosadă îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va face, binele de la dînsul voi cunoaşte. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu, fără numai ştiind că firea lui pururea în apă de sete să frige, puţin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre po tolirea arsurii lui nu puţină putere are."

Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidiurile pătrunde). Aceasta giuruind Inorogul şi acmu şi dînd, unul din crocodili pîră dreaptă ca aceasta asupra lui făcînd, adecă precum el o dată pre Hameleon vînînd şi să-l înghiţă vrînd, după multă rugăminte cu mari chizăşii să să fie slobodzit, însă cu această tocmală ca alt mai mare vînat să-i aducă, sau 1000 de dramuri de panzehr să-i dea. „Deci ieri noapte Hame leonul spre vînare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puţină osteneală, trudă şi privighere am prins-o. Şi aşe preţul Hameleonu lui fiind, pînă preţul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc.

" Împăratul crocodililor de aceasta poveste înţelegînd, de pîra carea asupră-i i să face şi de plătirea preţului Hameleonu lui ştire îi trimasă, dzicînd că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acestea audzind, atuncea tot vicleşugul Hame leonului cunoscu, carile şi într-alte chitele mai adînci îl băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atîta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul şi îndemnarea altora, pînă într-atîta lucrul a aduce n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate şi mai aspru ceva fortuna să-i arete, şi aşe, precum preţul Hameleonului va plăti dede cuvînt şi, cu cuvîntul deodată şi lucrul isprăvind, preste nedejde a tuturor nepriietinilor, cu supţire meşterşug, din gătate silţele împotrivni cilor slobod şi nebetejit scăpă.

Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atîta cît glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tînguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: „Ple catu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vîndut. Surcelele i-au uscat, focul i-au aţiţat, temeliile de la pămînt în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pîndesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi priietinii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea ne priietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în ce riu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folo si, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tînguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strîmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat, ce ar fi putut să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mîngîierii, răspunsul curmării să dă: „1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aş putea găsi". Ce mîngîiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii pu hoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cerneas că-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să să facă, în grădini tîrveleşte, în pomăt bateleşte să să prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siindu-se, să să ruşi nedze, stelele nu scîntăiedze, nici Galactea să luminedze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecîn du-să, vadză. Cloşca puii răzsipască. Lobăda Lira să-şi zdro bască, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-şi slăbască, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrăţască, Ficioara frîmseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tîmpască, Streleţul arcul frîngînd, ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul topască-să-n sete. Mars vîrtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească. Zefs monarhiia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Ari danului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jele să vîzîiască, amîndoi Urşii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleşuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-n străinedze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinu lui cercînd, rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemereas că. Acestea, dară, toate, jelind tînguiască, vîlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să crăngăiască, tu turor în lume spre chedzi răi menească. Singur Cîinele mare cu cel mic, lătrînd, brehăiască şi de faptul scîrnav să să vese lească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaă să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihi ile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în veci nu mai vadză, toate îndrăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurţască, şi dreptatea Inorogului în veci povestească."

Sunete jelnice, eleghii căielnice şi traghiceşti ca acestea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vîrtopile a tuturor holmurilor sunînd, răzsunînd şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ş-ar fi pierdut, încoace şi încolea cutreierînd, de unul şi de altul întrebînd, îmbla şi cătră toţi chip de zălud şi faţă de lovit arăta. „Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite cîntecele ce audzu? Ce pot fi pone grite stihurile şi într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simţirile îmi batgiocureşte?" Apoi, după cîtăva vreme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvîntul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pămînt, la Şoim alergă, catră carile, ochii întorcînd, faţa, în divuri, în chipuri mutînd, voroava amestecînd, limba bolborăsindu-i, balele mărgîndu-i şi gura aspumîndu-i, scîrşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvîntului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţe legea: „O, faptă nefăcută şi poveste neaudzită, o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat, o, cinste ocărîtă şi ocară necinstită, o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vîndzătoriu ai vădit? Unde-ţi sint giurămînturile? Ce ţ-ai făcut legămînturile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curăţirea acestora va agiunge? Dară nu gîndiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmaşule, supt nu mele cereştilor, vicleşuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc). O, Hame leon ticăloase, ce floare în chip îţi vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, cînd te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mîntuieşti ? De acmu înainte um brile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptu şască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, cîmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea arătînd, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfîrşeşte. Aces tea dară toate supt numele tău să pun şi supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaş vicleşugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neştiinţă organ răutăţii te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ţi s-au despicat, macar că în viaţă ceaţa jelii aceştiia de pre suflet nu ţi să va mai ridica. O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvîrşitură. Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleşugul nu vor tăcea, izbînda nu vor trece, şi dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti."

Şoimul, după ce prin multă vreme nu cu puţină dosadă, bolbăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultînd, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicînd: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cereşti cîte văpsele ai pe piiele, atîtea pedepse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pri caznică, Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascălul cacodemonului, Hameleoane, fun dul răutăţilor şi vîrvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreajea dra cului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare şi vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor şi amăgelelor sfîrşit a nu face te-au îndem nat? Au te gîndeşti, osinditule, că cu cuvinte şicuite şi cu voroave căptuşite, greţoase şi scîrnavele-ţi fapte vii astupa? Au cu aces ta chip socoteşti că supt căpătăiul altuia puiul bălaurului vii as cunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înştiinţat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit şi din zare pînă peste zare s-au întins şi încă acmu chip de jele şi faţă de nemîngăiere îmi arăţi? Şi pentru spurcat lucrul carile ai început şi a-l sfîrşi n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfîrşi n-ai putut, dzic, de vreme ce răutăţile tale nici sfîrşit, nici început pot avea (iară veri în lu cruri grele, veri în lucruri iuşoare, cumpăna dreptăţii tot va birui), carea şi pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate şi-l va mîntui. Au nu tu, vicleanule, laţul dracului şi undiţa demonului făcîndu-te, din malul răutăţilor pîndind de atîta vreme a-l vîna te nevoieşti? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit crocodilului în dar ai vîndut? Au nu ştii (că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amîndoaă curînd şi lesne să pohîrnesc? Au nu ştii (că haina vicleşugului curînd să vecheşte şi în toate părţile destrămîndu să, ruşinea i să dezgoleşte?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obra zul şi maiul capul să-ţi bată), ce diavol, iarăşi dzic, spre aceasta te-au aţiţat? Şi ce drac spre aceasta te-au îndemnat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit dia vol ieste.)

Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce alta să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia călcan şi nestidirea meteriz obrazului făcînd, cu mare neruşinare în cuvinte ca aces tea rumpsă: „(Diavolul sărăciii şi cacodemonul robiii aceasta a gîndi, a grăi şi a începe m-au învăţat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai, pre cît socotesc, împotriva monarhiilor cevaşi macară n-am făcut, ce mai vîrtos spre plăcerea şi folosul lor, cît am putut, am silit (că cea chiară a vicleanului hirişie ieşte ca vicleşugul vrednicie şi răutatea bunătate să ţie), de care lu cru, n-ar fi fost pînă într-atîta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă slugă Corbului şi bun priietin amînduror monarhiilor ies te. În ce, dară, pînă într-atîta am greşit cît supt atîtea ocări şi defăimări mă supui? Pentru binele de obşte am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amînduror monarhiilor, cît am putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvîntul adevărului, mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul. Au socoteşti, Şoaime, că fiara aceia în veci vreodînăoară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce? Ba! De la mine adeverit să fii! Că cine în lume îi va sluji pre cît eu i-am slujit? Şi cine supt soare îi va prii pre cît eu i-am priit? Nime, mă crede. Carile, pentru atîtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zămislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vreme avea) şi în loc ce ar fi fost cu mulţămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă şi crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vîndut. Eu dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc şi ce ieste adevărul, aceia grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru priietin şi ştiu, şi cît nu ştiu a mă învăţa nevoiesc). Nici alt stăpîn fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile acestora un tuleiu a le frînge pîndeşte, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a smulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricînd şi oricum, din gazda vieţii în vecinică casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iară amintirea, visul mieu, după tîlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieşi, adecă în curîndă vreme, precum şi din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele mele pomeneşte: că viaţa lui a multora moarte sirguieşte şi lineştea lui cu vreme (şi în scurtă vreme) monarhiilor de neaşedzat tul burare va aduce."