Ieşind în câmp, Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo dă ordin să-i aducă armăsarul favorit, El Rbâa, un fugar de patru ani, subţirel în picioare, negru la păr, cu nările largi şi trandafirii, cu ochii inteligenţi, cu urechi mici, o minune demnă de a fi expusă într-un salon, sub glob de cristal, pe un cămin de marmură. Atât e de frumos că nu ne putem sătura de a-l admira; iar şeicul mândru, netezindu-şi barba, începe a declama cu emfază următoarea poezie compusă de dânsul şi pe care ne-o traduce dragomanul nostru:

EL RBÂA

(Calul de patru ani)

Ah! a încăleca un rbâa şi a-l repezi la fugă

Şi a se răzbuna înainte de a dispare!

A încăleca un rbâa şi a-l strânge cu genunchii,

Şi a strânge frâu-n mână, şi a cerca adresa lui,

Şi a vedea toate cetele adunate la un singur cuvânt,

Din Modenia până la Barka!...

Un rbâa care-şi schimbă părul

Şi zboară cu zborul păsării de frunte!..

Şi a vedea puşca plină strălucind, a auzi zânghetul săbiilor,

A vedea pe cei ce şi-au pierdut averile regăsindu-şi averile!...

Un rbâa ce nu ştie nimic,

Care nu ştie ce este obstacolul...

Şi a vedea revenind libertatea de altădată

Şi a zvârli scorpia la câini!

Un rbâa înşeuat,

Care să fugă cu fuga unei gazele,

Şi să ardă în dorul de a măsura spaţiul pe pământ!

Tatăl său e din plaiul Tellului, şi mumă-sa e Zerka!!

Un rbâa viclean ca o vulpe,

Care să ştie a-şi prinde prada cum înhaţă câinele carnea!

Care să treacă peste ziduri ca o ghiulea

Izbită de un tun încărcat cu o oca de praf!...

Un rbâa din Maui,

Care să zboare zborul vulturului cu gheare albastre,

Care în puterea alergării să-şi sfarme potcoavele!

Şi să facă a sări scântei din izvorul lor!

Răsară fulgerul din izvorul său!...

Din ţara Barka până la munţii Targuna,

Curgă ploi de potop pe pământul îngrozit,

Şi cine a semănat o ură, culeagă o sută!...

În vreme ce şeicul declamă acest imn, ceilalţi arabi stau pemprejurul calului, îl netezesc pe coapsă, îl dezmiardă ca pe un copil, şi nobilul animal răspunde prin vesele nechezuri...

Pentru un arab nu e nimic pe lume mai preţios decât un cal bun şi frumos. El trăieşte cu dânsul în adevărată frăţie, îl ţine sub cortul lui ca pe un membru al familiei sale şi împarte cu el hrana şi apa.

Arabul judecă pe om după tovarăşul lui. Arabul zice:

,,Arată-mi calul tău ca să-ţi spun cine eşti tu!", precum francezul zice ,,Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu es".

Proverbul arab e mult mai caracteristic, mult mai poetic decât cel francez.

În sfârşit, ne luăm adio de la Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, şi la trei ore după amiază ajungem la malul unui râu numit Busfella, pe care se zideşte acum un pod de piatră şi cărămidă foarte curios.