A treia zi după această întâmplare, îmi luai ziua bună de la bătrânul marinar care mă găzduise în vreme de patru săptămâni la Biariţ şi, zicând adio măreţului Ocean, plecai la Baiona, unde ajunsei după o oră de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de aşteptat până la plecarea malpostei, o întrebuinţai primblându-mă prin oraş, cu gând de a găsi pe noul meu tovarăş de călătorie.

De la ciocnirea capetelor noastre în sânul mării, nu mai dasem cu ochii de el şi, prin urmare, dacă n-aş fi ştiut cât e de serioasă parola unui englez, aş fi considerat propunerea lui de a mă întovăr[...]n Spania ca o propunere făcută în apă şi căzută în baltă.

În curând însă îl zării pe piaţa teatrului, aşezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele şi bând un grog fierbinte. El mă aştepta în costumul său de turist, costum demn de însemnat prin mulţimea buzunarelor şi prin mărimea bumbilor.

Cum mă zări, englezul îmi dete un gud morning şi mă strânse de mână cu o amicie care îmi sclinti degetele.

-- Unde mergem mai întâi? îl întrebai.

-- La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitol.

-- Şi de la Tuluza?

-- La Nima, ca să vedem ruinele romane.

-- Şi în sfârşit?

-- La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania.

-- Foarte bine; însă nu socoţi c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe marginea Spaniei, să intrăm îndată pe pământul ei?

-- Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată coasta Spaniei: Barcelona, Valencia, Cartagena, Malaga etc., până la Gibraltar. De aici ne îndreptăm spre Cadix, şi de la Cadix începem adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitând:

Sevilia, Cordova şi Grenada. Pe urmă ajungem la Madrid, unde ne oprim câtă vreme ne-a plăcea, până a ne întoarce în Franţa. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă voieşti ca să trecem îndată munţii Pirinei, eu sunt gata să te urmez ori pe unde vei merge.

-- Planul d-tale este prea bun şi îmi place, cu atât mai mult că eu am obicei a călători fără marş-rută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei mele. Haideţi dar pe la Marsilia, şi să ne fie călătoria fericită!

-- Ol rait răspunde tovarăşul meu. Şi amândoi veseli, sprinteni ca nişte şcolari în vacanţă, ne ducem la biroul malpostei, ne suim în trăsură şi plecăm din Baiona pe la 11 ore.

Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsună sub copitele lor, şi în curând ambele oraşe Baiona şi Saint-Esprit, despărţite prin râul Adur, rămân în urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri.

Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este f[...]ndoială malposta; şi dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul numit Bas-Pirinei.

Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce corespondenţele cu cea mai mare repejune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute. Călătorii trebuie dar să se îngrijească a lua cu ei provizii, căci altminteri ar fi expuşi a rămânea nemâncaţi şi nebăuţi de 24 ore întregi, împrejurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului.

Şoseaua trece de-a lungul munţilor Pirinei, în mijlocul unui şir necurmat de grădini frumoase, de livezi îmbelşugate şi de câmpii răcorite prin râurile Adur şi Gava. Ori încotro se îndreaptă ochiul, întâlneşte privelişti romantice, casteluri noi şi elegante, parcuri pline de o veselă verdeaţă, în vreme ce fundul orizontului este cuprins de minunata panoramă a Pirineilor. Adaugă pe lângă aceste o climă plăcută, un cer limpede şi albastru, o şosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici şi o inimă voioasă de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să fie mulţumit şi să uite toate necazurile vieţii?

Tovarăşul meu părea pătruns de o adâncă mulţumire sufletească şi începuse a cânta o arie englezească foarte originală, deşi puţin armonioasă. Caii, speriaţi, se vede, de acel cântec, alergau cât ce puteau; roţile zburau pe pietrişul luciu al şoselei; clopoţeii aninaţi de gurile hamurilor zuruiau vesel; postaşul pocnea din bici necontenit şi glumea cu toate nevestele ce întâlnea pe drum; copacii de pe marginea soşelei fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, lungiţi pe perinele trăsurii, fumam cu plăcere şi priveam prin fumul albastru al ţigaretelor câmpiile şi munţii care păreau că se învârteau împrejurul nostru.

După puţină tăcere, tovarăşul meu şi eu ne uitarăm mai cu luare-aminte unul la altul, cu gând de a face o cunoştinţă mai de aproape şi, după un examen desăvârşit de vro cinci minute, rămânând mulţumiţi de fizionomiile noastre, începurăm a grăi:

-- Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod. Cum e mai bine.

-- Cu adevărat; şi pe lângă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una din cele mai frumoase părţi ale Franţei, sub un cer limpede şi albastru care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald.

-- Eşti poet, domnul meu?

-- Câteodată... când vreau să uit lumea; dar d-ta ?

-- Şi eu cânt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trâmbiţă.

-- Plăcut instrument!

-- Îţi place?

-- Foarte mult... de departe.

-- Te cred. Ştii pentru ce am învăţat a suna din trâmbiţă?

-- Pentru ca să alungi splinul, poate?

-- Ai ghicit. Sunt acum doi ani de când mă apucase această boală grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare şi îl face să dorească a scăpa de viaţă prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul. Îmi întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumii şi, într-un cuvânt, mă împinsese chiar pe marginea mormântului, căci hotărâsem a mă împuşca.

-- Şi cum ţi-ai schimbat hotărârea?

-- în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; când era să trag cocoşul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o trâmbiţă sunând o bucată jalnică din opera Lucia a lui Donizetti; însă într-un chip astfel de ciudat, încât m-a umflat râsul ca pe un nebun şi mi-a răcorit splinul.

-- Şi drept recunoştinţă pentru acest instrument care ţi-a scăpat viaţa, ai hotărât să te faci trompetaş?

-- Dar; şi de atunci îmbuc trâmbiţe şi rup urechile celor ce mă ascultă, de câte ori vine de mă cearcă urâtul.

-- Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cât vom fi împreună.

Englezul începu a râde şi îmi făgădui că m-a scuti de acea plăcere în toată vremea cât vom călători amândoi. Eu îl încredinţai asemene din parte-mi că nu-i voi citi nici o poezie, şi astfel ne făcurăm cei mai buni amici din lume. După încheierea acestui tratat intre noi, aprinserăm două ţigări rumene de Havana, care ne făcură să gândim fireşte la ciubucul turcesc şi, prin urmare, la voiajurile în Orient.

-- Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul.

-- Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson.