-- Dicson? doctorul Dicson.

-- Dar; un tânăr foarte plăcut, adevărat gentlman, nalt, purtând ochelari.

-- Ochelari de aur?

-- Întocmai; îl cunoşti?

-- Cunosc o persoană asemene precum zici, dar se numeşte Covlei... Nu-i el.

-- Acest Dicson era mare amator de cafea turcească şi cunoştea toate cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atât din partea Europei, cât şi de pe malurile Asiei; însă îmi mărturisea că nimeni în lume nu ştia să facă cafea mai bună decât dervişul AbdalahOsman, pe care îl întâlnise el în drumul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervişului să-i trimită o pereche de metanii de calembec, drept mulţumire pentru minunatul felegean de cafea ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-şi împlinească făgăduinţa. Aflând în sfârşit că eu era să mă pornesc de la Constantinopol ca să merg la Brusa, îmi încredinţă perechea de metanii şi mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aş întâlni cumva în călătoria mea.

-- Şi l-ai găsit?

-- L-am găsit.

-- Cum, unde şi când?

-- La anul 1845, între Ghemlic şi Brusa, în Asia. Plecasem din Constantinopol pe un vapor turcesc, cu gând de a merge să vizitez Brusa, vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor ce se înalţă din sânul ei ca lăncile unei armii de uriaşi, precum şi prin frumoasele materii de mătase lucrate în fabricile sale. Debarcând la Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic al Mării de Marmara, tovarăşii mei şi eu ne suirăm pe cai şi luarăm drumul Brusei.

Cărarea ce duce la acest oraş, bătută de copitele cailor şi ale cămilelor, trece peste câmpii şi colnice acoperite cu o iarbă sălbatică şi mirositoare, şi călătorul este expus, în vreme de şase ore, la razele arzătoare ale unui soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pielea lui.

Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte şi ni se părea că aveam fiecare câte un boţ de iască în gât. Setea ne muncea fără milă şi ne silea să răcnim turceşte: aman! când din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe malul unui mic pârâu. Câţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde oazis chiar lângă cărare şi împrăştiau o umbră drăgălaşă împrejurul lor. Îţi poţi închipui bucuria noastră!

Ne coborâm îndată de pe cai şi dăm năvală la izvor; dar pân-a nu apuca a bea, un bătrân ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi şi ne opreşte de a face o asemene nebunie, căci, osteniţi şi înfierbântaţi cum ne găseam de pe drum, ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghiţeam cât de puţină apă rece. El ne sfătuieşte să ne odihnim mai întâi vro cinci minute la umbră şi ne pofteşte pe nişte rogojini curate care îi serveau lui de pat.

Bunătatea întipărită pe faţa acestui om ne îndeamnă a primi invitarea lui, şi dar, f[...]ntârziere, ne şi lungim sub paltini, aşteptând cu nerăbdare învoirea lui, pentru ca să sorbim dintr-o duşcă pârâul întreg. Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minut, un secol! În sfârşit cinci minute se împlinesc!... Săltăm în picioare cu ochii ţintiţi spre izvor; dar iată că bătrânul derviş ni se înfăţişează cu o cutie de rahatlocum şi cu o tabla de pahare cu apă. Evalah! Işalah! Maşalah!... Într-o clipală cutia şi paharele sunt deşarte, setea noastră stinsă, şi mulţumirea noastră cu atât mai mare că bătrânul ne aduce îndată pe o altă tabla mai mică câteva felegene de cafea; dar ce cafea! o minune de cafea, plăcută, parfumată, demnă de un sultan! Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulţumiri necunoscute; credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri.

Numai un singur om pe lume era în stare să facă asemene cafea, şi acel om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la Constantinopol. Adresându-mă deci la dervişul bătrân, îl întrebai:

-- Nu eşti d-ta Abdalah-Osman?

-- Benim, răspunse dervişul.

-- Cunoşti pe Dicson-Bei?

-- Eve.

-- Dacă eşti Abdalah-Osman şi cunoşti pe Dicson-Bei, iată o pereche de metanii de calembec ce m-a însărcinat amicul nostru ca să ţi le aduc, ca un suvenir pentru minunata cafea ce a băut la d-ta. Zicând acestea, am dat metaniile bătrânului Abdalah-Osman; iar el îşi dezmierdă barba cu o adâncă uimire şi îmi făcu trei temenele, în vreme ce încălecam pentru ca să-mi urmez drumul la Brusa.

Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte şi, deodată, lovind tare cu pumnul în trăsură, făcu jurământ ca să meargă la anul viitor în Asia şi să se oprească la jumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeaua vestită a lui Abdalah-Osman. Nu ştiu de mai există încă acel pustnic cuvios, care de mai mulţi ani acum vieţuia singur pe malul unui pârâu necunoscut din Asia şi care avea de mulţumire a da tuturor călătorilor rahatlocum, apă proaspătă şi cafea gratis; dar ce ştiu de sigur este că, dacă el nu s-a dus încă să-şi primească răsplata cuvenită în raiul lui Mohamed, negreşit are să facă cunoştinţă cu englezul meu la anul viitor.

În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se cobora spre apus într-un ocean de flăcări, şi razele lui străbăteau ca nişte săgeţi de aur printre frunzele copacilor. Munţii Pirinei se înveleau treptat cu o mantie roşietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe poalele dealurilor; cerul limpede şi transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subţire şi albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis, lucirea argintie a câtorva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur uriaş, se îndrepta spre culmea munţilor şi părea că zbura către cuibul său, ascuns în naltele stânci ale Pirineilor. Era acum momentul tainic când toată natura se pregăteşte pentru odihna nopţii; ora în care sufletul se pătrunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu.

Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roş împestriţat cu felurite cusături şi, acoperindu-şi capul, se înfundă în colţul caleştii, unde începu curând a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe gânduri şi, în dulcele leagăn al malpostei, mă repezii până la Moldova.

Îmi revăzui ţara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă şi, supus farmecului acelei dulci reverii, mă simţii rătăcind în lumea drăgălaşă a suvenirelor... Însă un hop al trăsurii mă trezi din acel vis frumos lângă tovarăşul meu de drum, ce avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul ţuguiat ce îi cădea pe nas.

Acum umbrele nopţii acoperiseră pământul, şi copacii se zăreau ca fantasme din altă lume ce se alungau pe câmpi, până ce se pierdeau în întunericul depărtării. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele cădeau de-a lungul cerului, lăsând o urmă argintie după dânsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca nişte mari brilianturi pe omătul din vârfurile Pirineilor.

Tot era în lume tainic şi adânc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturii, în nemişcarea obiectelor ce ne înconjurau, repejunea malpostei sem[...]ndoită, tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe şosea, o pată lungă de lumină, în care caii se zăreau călcând în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dânşii ca nişte balauri negri.

Îmi închipuiam că mă aflam în împărăţia fantasmelor, răpit de carul unui geniu de noapte şi urmărit de hârâitul grozav al unor balauri nevăzuţi. Însă luna se ridică încet pe marginea orizontului, şi, la gingaşa sa lumină, fantasmagoria pieri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pământ, şi cruntul lor hârâit se pref[...]n nevinovatul horăit al englezului ce dormea cât şapte la spatele mele.

De-ar putea cineva să stenografieze toate gândurile care trec prin mintea omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volume întregi de idei înalte şi de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă ochii. Adormii ca un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon jucând parola cu Papură-vodă.

A doua zi mă trezii în Tuluza.