— Domnule A... am aflat cu mulţumire sosirea d-tale în Paris. Cred că-mi aduci veşti bune din Principate. Glasul plin de blândeţe, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luară un zbor mai liber şi mai înalt în atmosfera imperială în care mă găseam, şi cauza patriei mele, încredinţată mie, se prezentă atunci înaintea ochilor mei în toată mărimea sa.

Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse pe un jilţ de marochin aproape de birou şi îmi făcu semn să şed pe un scaun alături.

În vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, eu examinam cu o curiozitate nesăţioasă trăsăturile acestei figuri măreţe care răspândeşte o lumină atât de glorioasă în istoria secolului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunţi; tipul obrazului nu seamănă cu acel al moşului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoţită cu o blândeţe fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaştri au o expresie adâncă şi visătoare; graiul e simpatic, convingător şi îndulcit prin efectul unei zâmbiri amicale care atrage inimile.

Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul sunt subjugate de neîncetata bunătate a sufletului său şi îl adorează mai mult decât pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefăcător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea se manifestă la toate cazurile atât în favorul amicilor dinastiei napoleoniene, cât şi în ajutorul străinilor.

Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereţii sunt acoperiţi cu hărţi geografice şi cu portrete de familie. Între fereşti, pe o consolă de marmură, este bustul lui Napoleon l, iar pe cămină bustul reginei Hortensia, mama împăratului actual.

Sfârşind citirea scrisorii domneşti, împăratul se întoarse spre mine cu un aer de satisfacere şi zise:

— Simt o mare simpatie pentru naţia română şi pentru domnul Cuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probat săvârşindu-l îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi. Nu-mi rămâne decât a vă felicita şi a vă asigura că ajutorul Franţei, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat. La aceste cuvinte atât de măgulitoare mă simţii pătruns de o adâncă uimire şi răspunsei:

— Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestăţii Voastre sunt de natură a insufla mândrie sufletelor române. Nu zic a mări recunoştinţa lor, căci românii au un cult entuziast pentru numele Maiestăţii Voastre. În ţara mea, de la mic până la mare, toţi binecuvântează pe împăratul Franţei ca pe geniul mântuitor al României; şi chiar în ora când s-a săvârşit actul alegerii Domnului, o presimţire puternică îndemna pe reprezentanţii Naţiei a îndeplini cu toată încrederea acel act, ca unul ce le părea şi conform dorinţei Maiestăţii Voastre, şi avantajos intereselor româneşti. Împăratul zâmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinse o ţigaretă şi replică:

— Cunosc simţirile românilor pentru naţia franceză, căci afară de chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simţiri, există şi o legătură de familie între ambele naţii. Sunteţi de viţă latină, şi mulţi din d-voastră, chiar prinţul Cuza, mi se pare, v-aţi făcut studiile în Paris?
— Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi şi de idei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferinţă în sânul

Franţei pentru ca să primim lumina civilizaţiei. Prinţul Cuza a fost unul din cei întâi tineri români care au studiat în universităţile Parisului.

— Ce vârstă are prinţul?
— Patruzeci de ani, Sire.
— Pân’ a nu fi ales Domn, era colonel?
— Dar, Sire!... Şi acum că a ajuns la cea mai înaltă poziţie în patria sa, ambiţia sufletului său este de a fi în Orient cel întâi locotenent al Maiestăţii Voastre.

— Care este starea actuală a Principatelor în privirea administraţ iei, a finanţelor şi a puterii armate?

— Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizare administrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanţele sunt reduse la zero, şi armata regulată, compusă de 10.000 oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, şi rău armată, căci nu are decât puşti şi săbii vechi aduse din Rusia.

— Cum? N-aveţi fonderii de tunuri, fabrici de capsule şi de praf?

— N-avem nimică, Sire; ne găsim săraci de toate, şi de arme bune, şi de ofiţeri cu experienţă. Singura noastră sperare se reazemă în generozitatea Maiestăţii Voastre. Am dori să aducem din Franţa ofiţeri instructori pentru toate ramurile artei militare şi să introducem în oastea română administraţia, disciplina şi mai cu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armată de eroi.

— Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorinţa românilor şi le dăruiesc 10.000 de puşti cu capsule. Totodată le promit a trimite ofiţeri instructori de toată arma, precum şi oameni speciali pentru înfiinţarea fonderiilor şi fabricilor trebuitoare oastei. Mărturisesc că auzind această făgăduinţă neaşteptată, nu găsii cuvinte ca să exprim în deplin simţirea recunoştinţei mele. Uimit, mă închinai în tăcere.

— Aveţi ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa.

— Am avut. Sire, vreo câteva tunuri pân’ a nu se aprinde războiul Orientului; însă când s-au retras ruşii din Principate, ei au ridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupând Principatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci câteva tunuri vechi, precum şi o sumă de săbii de pe timpul Mariei Tereza. Napoleon începu a râde şi adaugă:

— V-aş da şi două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a le transporta în Principate.

— Sire, răspunsei, guvernul Maiestăţii Voastre nu va avea nici o supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportul armelor.

— Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediţia acelor 10.000 de puşti şi a muniţiilor lor; eu voi da instrucţiunile necesare ministerului meu de război. Cât pentru artilerie, vom aviza mai pe urmă.

Împăratul luă condeiul şi făcu un semn pe o coală de hârtie; apoi urmă întrebările sale:

— Mi-ai spus că finanţele d-voastră sunt în proastă stare. N-aţi gândit a face un împrumut în străinătate?

— Sire, pân’ a nu pleca din ţară, ministrul elabora un proiect de împrumut de 6.000.000 fr. cu gând de a-l supune Camerelor; şi prinţul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împrumut s-ar putea efectua aice.

— 6.000.000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemenea sumă la nevoile unei naţii care voieşte a renaşte şi a se organiza. Care sunt garanţiile ce aţi înfăţişa pentru asigurarea împrumutului?

— Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precum vămile, ocnele, exportul grânelor etc., care sunt în stare a garanta un împrumut mult mai important.

— De este aşa, hotărâţi-vă mai bine a contracta un împrumut de 12.000.000 franci, şi, în cât priveşte înlesnirea efectuării sale, voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris, cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prinţului Cuza ca să-ţi trimită o împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea negociere, precum şi titlurile garanţiei împrumutului.

— Sire, răspunsei închinându-mă, voi urma întocmai povăţuirilor Maiestăţii Voastre.

Napoleon mai făcu un semn pe coala de hârtie, aprinse o a doua ţigaretă şi zise:

— Mi-ai spus iară că armata română se suie numai la 10.000 de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldaţi într-o populaţie de 4.000.000?

— Pentru că până acum am fost strâns legaţi în faşele Regulamentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de a mări puterea noastră armată prin înfiinţarea de deosebite corpuri neregulate, precum dorobanţi, plăieşi, grăniceri, al căror număr se suie la 15.000; încât socotind unii cu alţii, avem 25. 000 de oameni purtători de arme.

— Bun soldat e românul? întrebă împăratul.

— Precât îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neştiinţa mea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăşi natura sa, deprins cu toate greutăţile vieţii, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul, şi are o aplecare la soldăţie. În vremea când ruşii au organizat cel întâi batalion românesc, ei se minunară astfel de lesnirea tinerilor recruţi a deprinde mânuirea armelor, cât îi numeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipseşte ostaşilor români este o organizare înţeleaptă, o instrucţie militară care să deştepte în sufletul lor acel simţ de demnitate personală, acel amor fanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi şi îi îndeamnă a face minuni de vitejie.

Împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborul entuziasmului ce mă apucase în privirea soldaţilor români şi a armiei franceze, căci aş fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget.

— Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sinceră admirare pentru armia mea.

— Sire, admirarea mea pentru dânsa este aşa de adâncă, că în ochii mei armata este partea cea mai nobilă a naţiei, adevărata cavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe cele mai sublime simţiri: onor, bărbăţie, glorie şi abnegare! Napoleon făcu semn de aprobare şi, sculându-se de lângă birou, mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă pe peretele din faţa ferestrelor.

— Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de români.

Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ce le înconjoară, apoi satele româneşti răspândite pe malul drept al Dunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţi ale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor ca punct strategic, de mulţimea râurilor etc., şi sfârşii, zicând cu un entuziasm bine simţit:

— Vedeţi, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, şi ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspirările lor. Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţia atât de grea a chestiei Orientului.