Victor Emanoil - Cavour - Lamarmora

Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor!

Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri. Eu însumi, părăsind câmpul înflorit al literaturii şi aruncându-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem sărmana! cu un teanc de hârtii oficiale, de memuare, de note consulare etc., etc.

Voturile unanime ale Camerelor din Iaşi şi din Bucureşti înălţând pe tronurile Moldovei şi Valachiei pe colonelul Alexandru Cuza, noul Domn găsi de cuviinţă a trimite Cabinetelor europene acea memorabilă declaraţie prin care zice că: „deşi pe tronurile Principatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pe fruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizeze dorinţele naţiei române exprimate de Divanurile ad-hoc din anul 1858".

Şapte exemplare din acest document istoric fură subscrise de Domnitor şi expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris. Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate de a le duce la destinaţia lor şi îmi adresă oficial următoarea scrisoare:

„Domnule ministru, Trebuinţa cerând ca să trimitem o persoană de încredere spre a transmite diverse depeşe importante înaltelor curţi a Franţei, a Marii Britanii şi a Sardiniei, am găsit de cuviinţă a-ţi încredinţa o asemenea misie delicată. Făcându-ţi dar cunoscut această decizie a noastră, te rog sa te pregăteşti a pleca îndată, după ce vei primi instrucţiile noastre. Dumnezeu să te ţie în a sa sfântă pază.
ALEXANDRU IOAN“.

Înstrucţiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele: „Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa!“

Apoi îmi mai încredinţă două scrisori, una către împăratul Napoleon şi alta către contele Walewski, ministrul afacerilor străine al Franţei, pe lângă epistolele adresate contelui Cavour şi lordului Malmersbury.

Astfel dar, înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am plecat în misie politică la Paris, la Londra şi la Turin pe la începutul lui februarie 1859.

Moldova, Galiţia şi o mare parte din Germania erau albe de zăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduri dărâmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însă avântul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforii iernii, să înving toate greutăţile călătoriei şi să sosesc la Paris a şaptea zi după plecarea mea din Iaşi.

Aveam mult serioasa şi mult delicata însărcinare de a apăra pe lângă Cabinetele Franţei, Engliterei şi Sardiniei actele săvârşite în Moldova şi Valachia la începutul anului 1859, precum alegerea de Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provincii etc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferinţe din Paris. Misie importantă! răspundere mare şi spăimântătoare!... Eu, un biet ţăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei mai însemnaţi!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi să mă susţin la înălţimea misiei mele?... însă găseam o îmbărbătare în tainica şi deplina convingere ce aveam de mult că Dumnezeu ţine cu românii.

Şi în adevăr, reuşind atât în Londra, cât şi în Paris mai presus de toate sperările mele, graţie bunătăţii şi marinimiei împăratului Napoleon, veni rândul să-mi cerc norocul şi la Turin.

Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului şi mulţumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipotenţ iar al Sardiniei pe lângă curtea Franţei, am găsit toate înlesnirile în călătoria mea până la Turin. Vameşii din Savoia m-au lăsat să trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu şi, la St. Jean de Norienne, am găsit o caleaşcă de curier ce mă aştepta ca să mă ducă peste muntele Cenis până la Suza. Afară de aceste atenţii delicate ale guvernului piemontez, am fost întâmpinat la Chambery de un magistrat care primise ordin să mă întovărăşească de-a lungul Savoiei.

Am sosit la Turin în faptul zilei şi am tras la hotelul Trompeta, unde mi se pregătise un frumos apartament, şi am fost acolo întâmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate să vie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul din acei oameni privilegiaţi a căror tinereţe sufletească se conservă până la cele mai adânci bătrâneţe. Deşi părul său e cărunt, figura sa e vie, inteligentă, mişcătoare ca o figură de june conspirator italian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie. Filolog erudit, el cunoaşte mai multe limbi şi literaturile lor. Patriot ardent, el visează neîncetat la unirea şi neatârnarea Italiei, şi visurile sale se înalţă până la culmea ideii de reînviere a întregii familii latine.
Aceste tendinţe de panlatinism l-au îndemnat a studia dialectele tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încât astăzi el e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literatura şi aspirările românilor, el, prin urmare, a şi întreprins nobila misie de a le face cunoscute compatrioţilor săi. Cercetează toate gazetele, toate publicaţiile moderne din Italia şi ori în care vei găsi un articol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încredinţ at că e scris de Ruscalla. Noi, românii, îi suntem mult datori şi s-ar cuveni să-l recunoaştem de cetăţean român, fiind el nu numai unul din cei mai fierbinţi patrioţi ai Italiei, dar şi unul din cei mai devotaţi patrioţi ai României.

După o lungă şi interesantă conversaţie asupra întâmplărilor din Principate şi din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă să mă odihnesc, făgăduindu-mi că va înştiinţa pe contele Cavour de sosirea mea şi că va veni mai târziu să-mi anunţe ora audienţei ce mi se va acorda.

Pe la amiază, dl Vegezzi mă înştiinţa că voi fi primit chiar în aceeaşi zi de dl ministru al afacerilor străine, şi dar mă îndreptai spre aripa Palatului regal în care se află toate ministerele. Găsii pe Exelenţa Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birou încărcat de hârtii, expediind ordine şi telegrame în toate unghiurile Italiei. Cine nu cunoaşte astăzi numele acestui om mare, acestui ministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul său politic, prin energia sa înţeleaptă, prin cunoştinţele sale întinse, prin ştiinţa cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reuşit a ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari şi a îndrepta aspirările italienilor către un ţel unic: Neatârnarea şi Unirea Italiei! Contele Cavour e de stat mijlociu şi în puterea vârstei. Figura lui rotundă, albă, puţin colorată pe obraz, se luminează de scânteile ochilor săi albaştri, deşi aceştia stau ascunşi din dosul unor ochelari de aur, şi se învioşează prin farmecul zâmbirii sale fine şi plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, mă puse lângă dânsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-i adusesem şi apoi îmi zise:

— V-aş complimenta bucuros pentru actul patriotic ce aţi desăvârşit în ţara d-voastră, dacă n-aş şti că complimentele sunt de prisos unui popor ce se simte mândru şi fericit de faptele sale. Românii, aceşti fraţi depărtaţi ai italienilor, au dat mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma. „Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorinţa noastră seculară, această reuşire o datorăm în parte şi Excelenţei Voastre, care aţi apărat cu atâta căldură drepturile Principatelor la Congresul din Paris.“

— Am făcut, apărându-le, un act potrivit cu convingerea mea şi conform intereselor familiei latine, şi voi continua aceeaşi politică din toate puterile mele. Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze şi la poalele Alpilor.

„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil şi cu un ministru energic ca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o naţie inteligentă ca naţia italiană!“

Contele zâmbi şi-mi adresă o mulţime de întrebări asupra ţării mele, la care răspunsei cu francheţe fără a exalta calităţile şi fără a ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu un străin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbească trimiterea unui consul sard în Principate şi să binevoiască a-mi înlesni transportul a zece mii de puşti dăruite nouă de împăratul Napoleon. Contele îmi anunţă că a şi numit în postul de reprezentant al Sardiniei pe cavalerul Strambio şi îmi promise că va pune la cale nolisarea de vase de comerţ pentru transportul armelor la Galaţi.

„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătăţile ce aţi avut pentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte serioasă şi de o mare importanţă pentru Principate, la care vă rog să-mi răspundeţi categoric: bine sau rău am face dacă am proclama noi înşine Unirea definitivă a Moldovei şi a Valachiei, după ce am ales un singur Domn pentru ele?“

Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicaţie politică, am compromite actul alegerii de la al cărui succes atârnă viitoarea noastră Unire.

După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon, contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamarmora, ministrul de război, şi mă prezentă Excelenţei Sale, anunţându-i totodată că aveam misii de la prinţul Cuza de a mă înfăţişa regelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marţială, se ocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în prevederea luptelor viitoare pentru independenţa Italiei, şi era cel mai energic auxiliar al contelui de Cavour, având încrederea deplină a regelui şi bucurându-se de o mare popularitate ce o dobândise în Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze care a cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliate franceză şi engleză.

Generalul Lamarmora mă strânse milităreşte de mână şi mă îndemnă a merge a doua zi la palat, asigurându-mă că voi fi primit îndată de Maiestatea Sa.

— Mâine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiţi-vă în salonul adiutantului de serviciu când vom ieşi de la Maiestatea Sa, şi vă voi introduce eu însumi.

„Vă mulţumesc, dnule general, de această amabilitate, răspunsei, şi totodată vă exprim adânca satisfacţie ce simt de a vă revedea în ajunul marilor evenimente ce se pregătesc.“

— A mă revedea? întrebă generalul cu mirare... Unde ne-am mai văzut?
— În cartierul general al mareşalului Pelissier.
— Aţi fost în Crimeea?
— Dar, şi am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze.
— La ce epocă?
— Câteva zile în urma luării Sevastopolului.
— Suntem dar cunoscuţi vechi... A revedere în curând pe un alt câmp de război mult mai important pentru noi, însă până atunci, a revedere la palat.

Mulţumind ambilor miniştri de buna lor primire, mă întorsei la hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele de Cavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităţilor de Turin, şi deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc.

Am făcut împreună o lungă primblare prin oraş, admirând fizionomiile vesele, vioaie şi entuziaste ale generaţiei tinere.

Capitala Piemontului este unul din oraşele cele mai considerabile de peste Alpi. Aşezată la poalele acestor munţi, pe malul stâng al râului Po, ea cuprinde o populaţie activă de 180.000 de suflete. Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însă afară de strada numită Po, care este formată de arcade, toate celelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de monumente importante în privirea artei, precum le posedă Genova, Florenţa, Veneţia, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertate ce-i dă o superioritate măreaţă asupra surorilor lui. Pe pieţe nu se înalţă catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Florenţa, San Marco la Veneţia, San Petro la Roma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertăţii naţionale. Astfel pe piaţa Castello albeşte la soare o statuie de marmură ce reprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaş piemontez în lupta pentru apărarea Italiei şi pe piaţa San Carlo, cea mai frumoasă şi mai regulată dintre toate, se-nalţă statuia ecvestră de bronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc. Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamente arhitecturale şi ridicată în fundul pieţei Castello. Apartamentul regelui se găseşte la al doilea rând unde duce o scară de piatră, largă şi măreaţă.

Cea întâi cameră în care intri e o sală spaţioasă şi destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i ocupată de servitori în livrea şi de câţiva militari de serviciu. Uşa din fund se deschide într-o a doua cameră mică şi întunecoasă unde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce au audienţe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplu mobilat, îmbrăcat pe pereţi cu stofă de mătase vişinie. Un singur obiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor. E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui Victor Emanoil jucându-se cu un câine de Terre-Neuve.

Nu aşteptai mult în camera adiutantului, a doua zi când mă dusei la palat, şi văzui pe miniştrii care ţinuseră consiliu cu regele. Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mâna, apoi îmi zise să intru în cabinetul Maiestăţii Sale. Trecui prin salon şi găsii pe Victor Emanoil în picioare, purtând haine civile de culoare neagră, însă având un aer militar şi cavaleresc foarte impozant. Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeţi şi pătrunzători şi o figură căreia mustăţile sale stufoase şi răsucite dau un caracter de nobilă şi energică bărbăţie.

Mă închinai respectuos dinaintea Maiestăţii Sale.

— Bine ai venit, domnul meu!... îmi zise regele cu glas puternic. Ce face prinţul Cuza?

„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronului Maiestăţii Voastre şi aşteaptă cu încredere continuarea generoaselor sentimente ale M. Voastre pentru Principatele Române.“

— Are dreptate prinţul, căci am stimă şi simpatie pentru naţia română. „Naţia română presimte această simpatie, Sire, şi priveşte în persoana Maiest. Voastre pe şeful familiei latine, din care face şi ea parte.“

— Nu am putut încă face nimică pentru dânsa, dar am sperare în Dumnezeu şi în poporul italian că în curând voi îndeplini ceea ce părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociţi, însă nenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei.

„Această sfântă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, românii, pentru că are pentru succesul ei spada Maiestăţii Voastre şi simpatiile naţiei franceze.“

— Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtă tăcere.

„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa“, răspunsei.