Impresii de călătorii Werner Stauffacher
Streinul se în turnă spre Melhtal şi îl văzu că plânge; atunci se apropie de el şi îi tinse mâna.
— Dumnezeu să-ţi usuce lacrămile, frate, îi zise.
— Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. şi îi povesti toate cele întâmplate.
Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire şi o adâncă întristare.
— Şi ce aţi hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârşi.
— Să ne răzbunăm şi să ne mântuim ţara! răspunseră tustrei oamenii.
— În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor şi mântuirea noroadelor, zise Wilhelm.
— Şi ce ne a lăsat nouă, astorlalţi oameni?...
— Rugăciunea şi răbdarea, care le grăbesc.
— Wilhelm, nu e destul a fi un aşa viteaz arcaş, dacă răspunzi ca un călugăr, când îţi vorbim ca unui patriot.
— Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb şi capră, şi cerbul şi capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului uşurinţa şi vânătorului iscusinţa.
Aşadar, ai greşit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaş, eu nu sunt decât un biet vânător.
— Adio Wilhelm, mergi sănătos!
— Domnul fie cu voi, fraţilor!
Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiş al drumului.
— Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, şi însă el ar fi fost un puternic aliat.
— Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea ţării noastre. Fie binecuvântat.
— Şi când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng şi ai tatului meu sângeră.. .
Noi suntem fieşcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, şi eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noştri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea şi, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste.
— Şi când ne vom aduna? zisă Melhtal.
— În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter.
— Vom fi! răspunsără Werner şi Melhtal.
Şi tustrei priitenii s-au dispărţit.