Streinul se în turnă spre Melhtal şi îl văzu că plânge; atunci se apropie de el şi îi tinse mâna.

— Dumnezeu să-ţi usuce lacrămile, frate, îi zise.

— Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. şi îi povesti toate cele întâmplate.

Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire şi o adâncă întristare.

— Şi ce aţi hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârşi.

— Să ne răzbunăm şi să ne mântuim ţara! răspunseră tustrei oamenii.

— În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor şi mântuirea noroadelor, zise Wilhelm.

— Şi ce ne a lăsat nouă, astorlalţi oameni?...

— Rugăciunea şi răbdarea, care le grăbesc.

— Wilhelm, nu e destul a fi un aşa viteaz arcaş, dacă răspunzi ca un călugăr, când îţi vorbim ca unui patriot.

— Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb şi capră, şi cerbul şi capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului uşurinţa şi vânătorului iscusinţa.

Aşadar, ai greşit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaş, eu nu sunt decât un biet vânător.

— Adio Wilhelm, mergi sănătos!

— Domnul fie cu voi, fraţilor!

Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiş al drumului.

— Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, şi însă el ar fi fost un puternic aliat.

— Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea ţării noastre. Fie binecuvântat.

— Şi când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng şi ai tatului meu sângeră.. .

Noi suntem fieşcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, şi eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noştri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea şi, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste.

— Şi când ne vom aduna? zisă Melhtal.

— În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter.

— Vom fi! răspunsără Werner şi Melhtal.

Şi tustrei priitenii s-au dispărţit.