Melodia I - Îndreptarea bardului

Oh, nu osândiţi bardul dacă aleargă la redurile unde nengrijitoarea plăcere culcată pe roze râde de slavă. El era născut pentru o mai frumoasă soarte şi, în alte ceasuri mai fericite, sufletul său ar fi ars de o mai sfântă flacără.

Coarda care acum tânjeşte destinsă de lira sa, întinsă de săgeata ostaşului, ar fi încujbat falnicul arc şi buzele, ce nu răvarsă decât cânturi de dor, ar fi vărsat în lungi valuri nobilele însuflări inimii iubitoare de patrie! Dar, vai, sărmană patrie! Fala ta a trecut; curagiul acel ce nu trebuia a se pleca niciodată este abătut. Fiii tăi numai pe ascuns suspină jălind pustiirea ta, căci e crim a te iubi şi moarte a te apăra! Fiii tăi sunt despreţuiţi dacă nu ştiu trăda; hărăziţi întunerecului dacă nu ocărăsc pe părinţii lor; torţia care-i luminează în calea cinstelor se aprinde la focul unde patria moare. Deci nu osândiţi bardul dacă cearcă a uita în dulcele vis a desfătării rana ce nu o poate vindeca. Oh! Daţi-i nădejdea, o rază de lumină de va pătrunde pintre întunecile patriei sale, veţi vedea inima sa săltând: va depune pe sfântul altar toate patimile pe care le a hrănit, toate bucuriile ce slăvea, şi mirtul ce stă trândav înlăţat împrejurul cununei sale, asemene ghirlandei lui Armodiu, va veni să acopere paloşul său. Dar, măcar că slava este stinsă, măcar că nădejdea pere, numele tău, Erin preiubită! va trăi în cânturile sale. Însuşi în ceasul când inima sa să va părea mai veselă, el nu va perde nici suvenirul tău, nici acela a suferinţilor tale. Streinul va auzi tânguirile tale în câmpiile sale, suspinurile arfei tale vor trece mările, şi tiranii însâşi făurindu-ţi ferele între cântările robitei lor ţări, să vor opri ca să plângă!

Melodia II - Cânt ostăşesc

Aduceţi-vă aminte de slava lui Brien-Viteazul, măcar că zilele eroului au trecut. Căzut în câmpiile Mononiei, adormit într-un mormânt rece, nu va mai reveni la Chincora! A apus acea stea a războaielor care atât de ades a inundat cu razile sale câmpul bătăii: dar îndestulă din slava sa străluceşte pe fiecare paloş pentru a ne călăuzi încă la biruinţă.

Oh, Mononie! Oare pentru aceea natura podobi cu bogate văpsele câmpii tăi, şi făcu dealurile tale atât de frumoase, pentru ca să vie un tiran spre a le veştezi cu urmele robiei? Nu, libertate! Niciodată nu ne vom lăsa de zâmbirile tale.Mergi de spune danezilor răpitori că e mai dulce a sângera un veac întreg pe altarul tău decât a dormi un minut în fere. Nu uitaţi pe tovarăşii noştri răniţi care s-au înşirat lângă noi în ziua peirei: în vreme ce muşchiul văii se văpsea de sângele lor, ei nu s-au clătit, ci au învins şi au murit! Soarele, care acum binecuvintează armele noastre prin lumina sa, i-a văzut căzând în câmpiile de Ossori. Oh! când el ne va lăsa în astă seară să nu se roşească de a vedea că ei au căzut în zadar!

Melodia III

Asemenea norilor posomoriţi ce întunecă strălucirea aurorei, durerea răspândit-a ea pe zilele juneţei tale melancolica şi neştearsa ei văpsea? Vai! pre degrabă au trecut aceli zile care până şi în mâhniciune avea încă plăceri! Timpul cu aripile repezi şi înghieţate vestezit-a el în inimă ta simtimentul, dulcele farmec a vieţii? Ah! dacă soartea ta fu asfel, vino lângă mine, fiu a nenorocirei, eu pot a-ţi da lacrimi pentru lacrimi. Amorul fost-a el pentru sufletul acest atât de tânăr asemenea cu minele Lageniei(mine de aur din comitatul Wicklow) cărora surfaţa schinteie de aur curat; dar, când ademenit de strălucirea sa, vor a-l urma mai nainte, amăgitor ca vedenia celui ce doarme, strălucitorul metal pere. Poate că nădejdea imitând paserea povestei( O mie si una de nopţi) care zbura din arbur în arbur, luând cu dânsa preţiosul talisman, făcu să strălucească în ochii tăi adimenitoare nadă a fericirei, numai pentru ca să te tragă spre ea şi apoi să pearâ după un minut. Dacă dulcele ceasuri care da strălucire şi plăcere până şi durerei au trecut acest fel; dacă nădejdea nestatornică şi iubită care te sprijinea în răpedele tău curs este perdută pentru de-a pururea; dacă lumea nemilostivă a vestezit iluziile ce fac fericirea; vino lângă mine, fiu a nenorocirei,eu îţi pot da lacrimi pentru lacrimi!

Melodia IV

Cea de pe urmă roză a verii înfloreşte în singurătate; toate frumoasele sale tovărăşiţi s-au vestezit pentru d-a pururea: lângă ea nu se mai vede nici o floare, nici un boboc de roză spre a răsfrânge roşeţele ei şi spre a-i în turna suspinele ei. Eu nu te voi lăsa a tânji pe mlădiţa ta, sărmană singuratecă! De vreme ce surorile tale odihnesc, mergi de dormitează lângă ele. îţi împrăştiu foile fiindu-mi milă de tine, pe pământul unde dorm tovărăşiţile tale din grădină, dezbrăcate de răcoreală şi de parfumurile lor. O, de aş putea urma asfel de aproape dulcele vedenii de prietenie şi amor, pe rând, precum ele trec din cercul magic şi strălucitor a bucuriilor vieţii. Când inimile credincioase nu mai saltă, când inimile tinere au zburat, oh! cine ar mai vrea să lăcuiască singur astă lume pustie!

Melodia V

Junele menestrel purcesă la război, el este în şirurile morţii; sabia părintelui său armă mâna sa, iar arpa sa cu acoardele sălbatece, e spânzurată dinapoia sa. "Pământ a cânturilor! zise bardul ostaş, când toată lumea te trăda, în cai un paloş va apăra drepturile tale şi o arpă credincioasă te va serba!" Menestrelul căzu, dar lanţul vrăjmaşului nu putu încujba falnica sa frunte. Arpa care iubea n-a mai răsunat, căci îi rupsă coardele. "Nici un lanţ nu te va pângări, strigă el, o, tu nemuritoare cântăreaţă a amorului şi a vitejiei! Acoardele tale au fost făcute pentru inimi slobode şi curate; nu vor răsuna niciodată în robie!"

Melodia VI - Cânt bahic

Nu-mi mai zice, o, îngerul meu, că băutura astă îmbătătoare absoarbe plăcerea simtimentului sau vreo singură tânără căinţă. Crede-mă, numai câteva din mânioasele tale căutături s-au făcut nevăzute subt strălucindile sale valuri. Niciodată nu să perdu în şiroiul său măcar o singură rază ieşită din sufletul sau din frumseţa ta! Parfumul suspinelor tale, farmecul ochilor tăi plutesc încă pe surfaţa ei şi limpezesc cupa mea! Nu-ţi închipui deci, scumpe suflet, că vinul poate lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire. Asemenea fântânelor ce deşteaptă sătea pelegrinului, cupa spumândă învioşază şi străluceşte amorul! Povestesc că amorul avea în cereasca sa grădină două roze roşatece de origină cerească. El pusă pe una la ploaie ce cade când străluceşte arcul din cer, iar pe cealaltă o scaldă în vinul ferbător. Curând bobocii ce băusera rouă cerurilor se vesteziră şi muriră, în vreme ce acele pe care rubinoasele valuri le văpsiseră, să deschiseră roze şi frumoase ca tine, jună fată! Nu mai crede deci, scump îngere, că vinul ar putea lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire, asemene fântânelor ce deşteaptă înfocarea pelegrinului, cupa spumândă învioşază şi străluceşte amorul!

Melodia VII - Cântul lui O'ruark, Prinţ de Breffni

Râzătoarea vale unde o lăsasem dăunăzi, se deschidea dinaintea mea; eu însă tremuram: o tristeţă deşartă şi nedescrisă întuneca bucuria inimei mele. Căutam din ochi lampa ce va străluci, zicea ea, pentru înturnarea preiubitului ei pelegrin, întuneciile începuseră a mă învăli; nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor! Am alergat în camera ei, ea era pustie, ca şi când moartea ar fi răpit dragostele mele. Ah! căci nu era moartea, numai moartea! Dar nu, necredincioasa fugisâ. Acolo sta spânzurată alăuta care prefăcea în desfătări cele mai amare dureri ale mele; mâna care deşteptasă atât de ades pentru mine acoardele sale tresărea acum sub arzătoarele sărutări a falnicului meu rival! Era o vreme, o, cea mai mincinoasă din femei! când paloşul lui Brefni ar fi căutat pintre un milion de vrăjmaşi pe omul care ar fi cutezat măcar în gând a se îndoi de tine! iar acum. .. O, fiică degenerată a Erinului, în cât de mult s-a eclipsat slava ta! în curgere veacurilor de tiranie şi de omor ruşinea va face a curge sângele patriei tale. Acum blestemul să apasă asupra ei; streinii pângăresc viile sale; vin să ne dezunească, să ne descinstească şi multă vreme vor fi tirani! Să mergem, să înălţăm steagul verde; tot paloşul nostru să se împlânte în sânge până în plăsele! Din partea noastră este Erin şi virtutea, din partea lor saxonii şi crimul!

Melodia VIII

De vei vrea a fi a mea, visteriile aerului, a pământului şi a mărilor să vor întinde la picioarele tale. Tot aceea ce închipuirea ne arăta mai strălucitor, tot aceea ce dulcele acoarde a nădejdei făgăduiesc mai hrâpitor, vor fi ale noastre, de vei vrea a fi a mea, amorul meu! Flori strălucitoare se vor deschide pe orice loc vom nemernici; un glas dumnezeiesc va murmura în orice părâu; stelile ne se vor părea lumi lăcuite de amor, şi în ochii noştri tot pâmântul va fi numai un frumos vis, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu! Cugete, a cărora izvorul este curat şi misterios ca acela a râurilor ce curg din măgurile vecine de ceruri, vor păstra juneţea în inimile noastre, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu. Astfel aceste râuri vecinice păstrează verdeaţa câmpiilor pe care le înrourează. Duhul dragostei face toate aceste minuni, şi mai mult încă pentru acei ce se lasă la dulce său farmec. El poate transporta cerul, patria sa pe pământul care-l lăcuieşte, precum o vei simţi îngerul meu, de vei voi a fi a mea!;

Melodia IX

Ea este departe de pământul unde odihneşte junele ei erou; mulţime de amorezi se grămădesc împrejurul ei; dar ea fuge de ochii lor, şi plânge căci inima ei este îngropată în mormântul unde el doarme! Ea cântă ariele dulci şi sălbatice a câmpiilor unde el se născu. Rezice acoardele ce lui îi plăcea a deştepta. Ah! Acei pe care îi hrăpesc cânturile ei sunt departe de a crede la amărăciune ce sfâşie inima sa! El a trăit pentru cea pe care o iubea: el a murit pentru patria sa. Ele singure îl ţinea legat aici jos. Lacrimile patriei sale nu vor seca niciodată. Departe de el, amoreza lui nu va tânji îndelungă vreme! Oh! Săpaţi mormântul fecioarei într-un loc aurit de razile soarelui, când ele făgăduiesc pământului o slăvită a două zi; strălucească pe aşternutul ei ca o zâmbire a apusului: o zâmbire a duioasei ei insule pe care o iubea cu atâta tinereţă!

Melodia X

Aş plânge nădejdile ce mă părăsesc, dacă şi zâmbirile tale m-ar lăsa. Aş geme când prietinii mă vând, dacă, ca şi dânşii, tu ai fi necredincioasă. Dar încât eşti lângă mine, cu o inimă atât de caldă şi ochi atât de strălucitori, nici un nor nu se poate opri pe capul tău; acesta zâmbetul dă lumina sa! Nu este în puterea soartei de a mă răni, încât soarta îmi lasă amorul tău; nici o bucurie nu mă poate farmeca dacă tu nu o împărtăşeşti. Un vis de o minută asupra ta preţuieşte mai mult decât un lung, decât un vecinie an de fericire, deştept fără tine, tânărul meu amor, unică scumpa mea! şi, deşi nădejdea care lumină îndelung calea noastră, îngerul meu, să dusă fără a mai veni, noi ne vom urma călătoria mai sigur fără razele sale. Lumini mai vii mă vor călăuzi în cărarea ce am a umbla încă, sufletul care arde înlăuntrul meu şi zâmbirile cu care tu împodobeşti lăcuinţa mea. Acest fel să stinge lampa care lumina pe călător; el, perdut în noapte, stă şi se uită împrejur plin de îndoieli şi de înfricoşare: dar curând întuneciile se împrăştie şi el îşi urmează drumul întru curată lucirea stelelor; socotindu-să ferice de a afla că nici o lampă nu este ca lumina ce se coboară din cer!

Melodia XI - Cânt naţional

S-a stins pentru de-a pururea lumina ce o văzurăm strălucind ca cea întâi luce a cerului ce vine să rumpă odihna morţilor! Omul, deşteptându-se din lungul somn a veacurilor trecute, ridică ochii şi binecuvântă astă curată rază pân a nu peri! Nu mai este, şi urmele de foc ce înseamnă trecerea sa, întunecă încă lunga noapte de robie şi de jale care se coboară iarăş pe împărăţiile pământului, mai întunecoasă pentru tine, nenorocită Erin decât pentru ceealaltă lume! Nădejdile tale era nobile şi falnice, când pintre ai lumei groşi nori, steaua aceasta slobozea focurile sale împrejurul tău; când adevărul oţărât îşi sfarmă ferele şi desfăşură strălucitorul său steag asemene cu strălucirea soarelui. Oh! Niciodată pământul nu va revidea un moment atât de slăvit! Atunci, atunci, dacă toate naţiile ar fi cântat imnul mântuinţei, dulcele tău glas, o, Erin! ar fi înălţat până la cer cel întâi cânt a libertăţei! Dar, ruşine tiranilor ce ne-au râvnit această fericire! Ruşine neamului uşure, nevrednic de un aşa mare bine, care, asemene furiilor desmerdând pe juna nădejde a libertăţei, au botezat-o în sânge pe altarul fumegând a morţii! Atuncea s-a stins pentru de-a pururea astă frumoasă şi luminoasă vedenie, a căria aducere-aminte în pizma recelor batjocoriri a robilor, va via în inimile noastre curată, strălucindă, cerească, precum să ivi pentru cea întâi dată deasupra ta, o, foarte nenorocită Erin!

Melodia XII - Cânt de război

Oh! Unde e robul atât de înjosit, osândit la ruşinate lanţe, care ar tânji cu înjosire subt povara ferelor sale, când prin o singură silinţă le-ar putea sfarmă? Care suflet, pe care îl degrada relele, ar aştepta ca timpul să vestezească puterea sa, când cu un zbor îndrăzneţ, se poate răpezi spretronul celui ce l-a făcut (créé)! Adio, ţie, Erin, adio la toţi acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră! Laurul ce creşte ferit de vifore, coperit de frunze şi de flori, e mai puţin frumos, mai puţin cinstit (revere) decât arburele a căruia ramuri încunună focoasa frunte a biruinţei! Pământul pe care ne-am născut să întinde subt paşii noştri: verdele steag fâlfâie deasupra capetelor noastre; prietini ispitiţi merg pe lângă noi, şi vrăjmaşul pe care-l urâm este înaintea noastră! Adio, ţie, Erin, adio la toţi acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră!

Melodia XIII

La miezul nopţei, în ceasul când stelele varsă lacrimi, alerg la valea singuratecă pe care o iubeam când viiaţa strălucea în ochii tăi. Atunci îmi place a gândi că, dacă duhurile pot lăsa văzduhurile ca să vizite teatrul trecutei lor fericiri, tu vei veni să mă mai vezi şi să-mi spui că nici în cer amorul nostru nu e uitat! Cânt aste sălbatice acoarde ce te hrăpea odinioară, când glasurile noastre amestecându-se răsuna la auz ca un singur glas; şi când Eho rezice depărtată în vale trista mea cântare, gândesc, o! amorul meu, că e glasul tău care din împărăţia morţilor răspunde încet la accenturile ce-ţi era atât de scumpe odată!

Melodia XIV - Adio

Adio! însă când veţi sărbători ceasul ce deşteaptă cânturile nopteşti a bucuriei în rădurile voastre, oh! gândiţi la prietenul care odinioară şi el îl serba şi care şi-a uitat mâhniciunile sale pentru a fi fericit împreună cu voi! Măhniciunele lui pot reveni, poate a nu-i mai rămânea nici o singură nădejde din acele ce au strălucit dureroasa lui cărare, însă el niciodată nu va uita vedenia trecătoare care răspândi încântările sale împrejurul său, oprinclu-se lângă voi! Când, despre seară, plăcere face a sălta inimile şi cupele, ori în ce parte să va îndrepta cărarea mea, fie întunecoasă sau strălucită, sufletul meu prieteni norociţi, va fi încă cu voi, se va uni la plăcerile voastre, la jocurile voastre, la bucuriile voastre, şi să va înturna spre mine vesel de zâmbirile voastre! Şi prea fericit voi fi dacă el îmi va spune că-n mijlocul ospăţului un glas tânăr a murmurat: Ah! Căci nu e şi el aici! Deslanţe-se soarta; sunt moaşte de bucurie, strălucitoare vise a trecutului, pe care ea nu le poate sfărâma, şi care vin pintre noaptea mâhniciunilor şi a grijilor spre a readuce espresia fericirei. îndelung, îndelung inima mea va fi plină de aceste dulci suvenire, asemene vasului în care s-au destilat roze: pot sfârâma, pot strica vasul, dar mirosul rozelor să ţine încă de bucăţile lui!

Melodia XV

A păstra pomenirea ta! Ah! încât viiaţa va face a sălta inima mea, ea nu va uita patria părăsită, mai scumpă şi mai frumoasă în durerile, tristeţa şi viforile sale, decât toată ceealaltă lume în ceasurile unde străluceşte soarele! Dacă tu ai fi tot asfel cum te doresc eu, mare, slobodă şi slăvită, întâia floare a pământului şi diamantul mării, te-aş putea cânta cu o inimă mai falnică şi mai norocită; dar putea-voi vrodată a te iubi mai adânc decât acum? Nu, nu; lanţele ce opresc sângele tău de a circula te fac mai scumpă la fiii tăi care, asemenea puilor păserei pustiei, se îmbată de amor în fiece picătură de sânge ce curge din sânul tău!

Melodia XVI

Oh! când am avea cu totul a noastră vreo mică insulă strălucitoare, depărtată şi singuratecă, în mijlocul unui ocean de azur, încălzit de focurile verii, unde niciodată frunza nu moare în rediurile pururea înflorite; unde albina suge tot anul din potirul florilor; unde soarele iubeşte a să opri; unde noaptea ascunde ziua numai supt un văl previziu; unde a simţi numai că răsuflăm, că trăim, preţuieşte mai mult decât toate bucuriile pe care viiaţa le arată aiure! Acoló cu un suflet tot aşa curat, tot aşa focos precum climatul, am iubi cum iubea în vrâsta de aur. Lumina soarelui, aerul îmbălsămit s-ar vârâ în inimile noastre şi ar chiema în ele primăvara. Amorul nostru ar fi tot aşa nemuritor precum rădiurile noastre; nădejdea, ca albina, s-ar hrăni pururea de flori proaspăt născute; viiaţa noastră ar sămăna unei lungi zile de lumină şi moartea s-ar coborâ asupra noastră gânditoare şi lină, ca şi noaptea.

Melodia XVII - Răzbunarea fiilor lui Usna

Strălucind şi răzbunător cade paloşul uşor a Erinului preste acel ce a trădat pe vitezii fii a lui Usna! Spre răsplătirea a toată lacrima ce-a făcut sa verse tinerele noastre soţii o picătură de sânge smultă din inima lor va uda paloşul nostru. Pe norul roşatec ce să coborâ pe posomorâtul lăcaş a lui Conor când tustrei vitezii Uladului (Ulster) dormea scăldaţi în sânge! Pe valurile războiului care au dus atât de adese pe aceşti eroi la ţărmul biruinţei! Jurăm să-i răzbunăm! Nici o bucurie nu să va gusta, arpa va fi mută, fecioara fără mire, şalele noastre pustii şi hoaldele noastre sterpe, până ce răzbunarea noastră se va apăsa pe capul ucigaşului! Aşa, monarhe! Dulci sunt suvenirele patriei, dulci sunt lacrimile pe care tenereţa le face a se vărsa; dulci sunt prieteniile noastre, nădejdile noastre şi dragostile noastre; dar de o mie de ori mai dulce încă e răzbunarea asupra unui tiran!

Melodia XVIII

Oh! nu socoti că duhul meu este totdauna astfel vesel, tot astfel slobod de chinuri! Nu nădăjdui că zâmbirea veselă din astă-seară va reveni mâine să lumineze fruntea mea! Nu, viiaţa e o împrăştiere de câteva ceasuri ostenitoare pe care roza plăcerei vine rar să o împodobească; inima ce răsuflă cu mai multă beţie parfumul florilor este totdauna cea întâi pe care o sfâşie spinii! Dar, îmbie împrejur cupa, şi să fim fericiţi un minut. O, când am putea în pelerinagiul nostru de aici de jos să nu întâlnim niciodată decât plânsuri pe care Veselia le poate auri cu o zâmbire, şi zâmbiri pe care o tânără îndurare le poate preface în lacrimi! Numai Dumnezeu ştie cât de posomorâtă ar fi pânza vieţii noastre dacă n-ar fi ţesută cu prietenie şi cu amor; şi când aceste bunuri vor înceta de a fi scumpe sufletului meu, oh! să nu trăiesc îndelung după ele! Acei ce au iubit fiinţile cele mai tinere, cele mai curate, adeseori au plâns părerea pe care au fost iubit-o; şi inima ce adormi pe credinţa prieteniei cei mai curate, e pre norocită dacă nu fu trădată niciodată. Dar îmbie împrejur cupa în câtă vreme va trăi în om sau în femeie măcar o rămăşiţă de adevăr, voi cere la cer ca strălucitorul soare a amorului să poată lumina juneţea noastră, şi dulce lumină a prieteniei să mângâie apusul nostru!

Melodia XIX - Valea D'Ovoca sau întâlnirea apelor

(întâlnirea apelor alcătuieşte o parte din deliciosul peizagiu ce să-ntinde între Rathuciuou şi Arklow în comitatul de Wicklow.)