Nu este în lumea astă mare altă vale atât de delicioasă ca valea în sânul căria strălucitoarele ape să adună. Oh, cele de pe urmă raze a simtimentului şi a vieţii se vor şterge din inima mea, mai nainte de a perde ea suvenirea acestui înflorit loc! Însă nu era nici că natura răspândisă cu dărnicie, subt aceste răcoroase umbriri, cristalul său cel mai curat şi verdeaţa sa cea mai strălucitoare, nu era nici dulcele farmec a apelor sau a costişelor; oh! nu era ceva mai hrăpitor! Era prietenii, preiubiţii inimei mele, care, lângă mine, însă făcea mai scumpe aceste locuri încântătoare; era ei, care mă făcea a simţi cât de mult câştigă frumoasele minuni a naturei a fi răsfrânte de privirile acelor ce iubeşti. Dulce vale a Ovocăi! Cât aş iubi a mâ odihni în umbritul tău sân cu prietenii pe care-i iubesc mai mult, când vor înceta viforile ce ne încunjură în lumea astă înghieţată, şi când inimile noastre, precum apele tale, să vor amesteca în răpaus.

Melodia XX

Să nu uităm câmpul războiului unde au perit cei mai credincioşi şi mai de pe urmă din vitezi. Ei au căzut toţi! Strălucitoarea nădejde pe care o iubisem peri cu dânşii şi se stinsă în mormântul lor! Oh! când am putea smulge de la moarte aceste săltânde inimi ca să mai dăm încă o dată în faţa cerului războiul libertăţii! Dacă lanţul pe care tirania îl ferecă împrejurul nostru s-ar putea atunci sfărâma un minut; oh! nici omul, nici cerurile nu l-ar mai putea lega! Dar ceasul a trecut! deşi numele învingătorului nostru va putea trăi în istorie, blăstematâ fie calea izbânditorului ce calcă în picioare inimi nobile şi slobode! Oh! decât trofeele tuturor acelor ce s-au înălţat la slavă pe ruinele libertăţii, mult mai scump este mormântul sau închisoarea ilustrată de numele unui patriot!

Melodia XXI

Vino cu mine pe mare, oh! jună fată! Fii tovărăşiţa mea când soarele străluceşte, când viforul vuieşte sau când zăpada cade pe valuri! Timpurile se prifac şi se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaş foc subt orice climat. Ce ne pasă de amerinţările soartei, dacă am amorul tău, dacă suntem uniţi! Viiaţa este lângă tine, moartea unde tu nu eşti. Vino deci cu mine pe marea azurie; oh! jună fată, vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac şi se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaş foc subt orice climat. Oceanul a fost creat pentru sufletele slobode, pâmântul pentru curţi şi lanţuri! Aici noi suntem robi, dar pe valuri amorul şi libertatea sunt ale noastre! nici un ochi nu ne pândeşte, nici o limbă nu ne vinde: pământul este uitat, cerul ne împrejură. Oh! Vino cu mine pe mare, jună fată! Vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac şi se urmează, dar sufletul credincios arde de acelaş foc subt oricare climat.

Melodia XXII - Chiemare la război

Oh! cine n-ar voi a scăpa de o viaţă fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Ascultaţi... ascultaţi! Aceasta e trâmbiţa! Chiemarea viteazului, cântul de moarte a tiranilor şi glasul robului. Patria noastră este scăldată în sânge; oh! să alergăm spre ajutorul ei; un braţ ce o apără e mai tare decât armiile ce năvălesc preste ea! Oh! cine n-ar voi a scăpa dintr-o viaţă fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morţii; morţii nu să tem de tirani, mormântul nu are lanţe! înainte, să mergem la război! Eroii ce îşi varsă sângele pentru virtute, pentru patrie, aceia sunt numai eroi. Dacă libertatea e izgonită din lumea aceasta, să nu ne desnădăjduim: în ceruri încai o vom găsi iarăş! Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morţii; morţii nu se tem de tirani, mormântul nu are lanţe!

Melodia XXIII - Cantul Fionncalei

(Fionncala, fiica lui Lir, fu prefăcută în lebădă de oarecare putere supranaturală şi osândită a nemernici în cursul multor sute de ani pe nişte lacuri şi nişte rîuri a Irlandei pâna la venirea creştinismului. Cel întăi sunet al clopotului liturgiei era a fi semnalul mântuirei ei.) Taci, o, Moilă! Alinaţi-vă, ape muginde! şi voi, adieri uşoare nu vă deşteptaţi când, slobozind plângeroase murmure, singuratica fiică a lui Lir îşi spune durerile către steaua nopţii. Lebăda, după dulcele cântare de moarte, îşi va strânge ea în sfârşit aripile ca să adoarmă în întunecimi? Când oare va suna dulcele cerului clopot ca să chieme sufletul meu din lumea astă viforoasă? Ursita m-a osândit de multe veacuri a tânji cu întristare pe valurile tale de iarnă, o, Moilă! şi însă Erin doarme încă, adâncit în aceleş întunece; curata lumină întârzie încă a să arăta! Când oare astă stea a zilei răsărind treptat va încălzi insula noastră cu pace şi dragoste? Când oare dulcele cerului clopot va chiema sufletul meu în câmpiile eteree?

Melodia XXIV

Umble împrejur cupa; las pe cei ce să socot învăţaţi şi pe nerozii rezonanţi să se pricească pentru credinţă. Minutul acesta e o floare pre fragedă şi prea frumoasă ca să să vestezească şi să se păteze de pulberea scoalelor. Paharul tău poate fi roşu şi al meu vânăt; dar când sunt pline de aceeaş strălucitoare băutură, nebunul ce s-ar sfădi pentru deosebirea văpselilor lor nu merită bucuria ce ele răspândesc în suflet! întreba-voi pe viteazul soldat ce să luptă lângă mine pentru pricina neamului omenesc, de se potrivesc credinţile noastre? Lepăda-voi pe prietenul pe care l-am cercat şi l-am preţuit, dacă nu îngenuche tot la un altar cu mine? Fugi-voi departe de juna eretică care îmi robeşte sufletul ca să caut airea un sărut mai ortodox? Nu! Peară şi inimile şi legile care cheamă la un asemene tribunal curăţenia, vitezia şi amorul!

Melodia XXV - Suvenirele

Aducâ-şi aminte Erin de zilele vechi, acele zile când fiii săi necredincioşi nu o trădaseră încă; când Malahi purta colanul de aur ce l-a smult de la trufaşul izbânditor a pămâiitului naşterei sale; când rigii săi desfăşura steagul verde şi conducea la primejdii pe cavalerii Crengei-Roş înainte de a împodobi corona unui strein strălucitorul smaragd a hunei occidentale . Păstorul ce se rătăceşte pe ţărmurile de Lough-Neagt când soseşte răcoarea serii vede strălucind la picioarele sale subt valuri turnurile rătunde a zilelor trecute. Acestfel memoria, în înalte vise, apucă o luce a zilelor ce nu mai sunt şi caută suspinând în undele timpului ştersele slave pe care ele le copăr!

Melodia XXVI

Când acel ce te slăveşte nu va lăsa după el decât numele greşalei şi a durerilor sale, oh! spune, plânge-vei dacă vor înnegri numele unei vieţi ce s-a hărăzit pentru tine? Aşa, plânge! şi oricare va fi hotărârea vrăjmaşilor tăi, lacrimile tale o vor şterge; căci cerul e martur că, vinovat către dânşii, ţie am fost credincios foarte! Tu erai idolul viselor întâiului meu amor; orice gând a mintei mele era al tău; în smerita şi din urmă a mea rugă cătră cel vecinic, numele tău va fi amestecat cu al meu. Oh! binecuvântaţi fie amorezii şi prietenii ce vor trăi ca să vadă zilele slavei tale; dar, după această bucurie, cea mai scumpă binecuvântare ce poate dărui cerul este fala de a muri pentru tine!

Melodia XXVII

Ah! crede-mă, dacă toate aceste june frumuseţi hrăpitoare pe care le privesc cu atâta tinereţă astăzi s-ar schimba de mâni şi ar peri în braţele mele ca fugătoarele daruri a zânelor, tu ai fi încă slăvită precum eşti acum. La orice ceas s-ar veştezi frumuseţile tale, lângă scumpa ruină fiecare dorinţă a inimei mele s-ar încleşta mai înfocată şi mai tânară. Nu, când juneţa şi frumuseţa te împodobesc de strălucirea lor, când obrazii tăi n-au fost încă pătaţi de plânsuri, poţi tu a cunoaşte arderea şi credinţa unui suflet la care timpul te va face şi mai scumpă? Oh! inima care adevărat a iubit nu uită niciodată; dar iubeşte încă, credincioasă pană la sfârşit. Precum floarea soarelui înturnează spre Dumnezeul său, când apune, căutătura cu care a salutat răsăritul lui!

Melodia XXVIII - Trifoiul Erinului şi Olivul Spaniei

Înaltă fu chiemarea libertăţii şi slăvit minutul deşteptărei când, plini de viaţă şi de răzbunare, spaniolii au scuturat lanţul vingătorului. Oh, libertate! Duhul tău nu se odihnească până nu va trece ca adierea purtătoare de sănătate piste valurile occidentului; împrumută lumina ochilor tăi mâhnitului nostru pământ. Când adăogi la ghirlanda ta olivul Spaniei, oh! nu uita trifoiul Erinului. Dacă slava strămoşilor noştri lăsata de moştenire împreună cu drepturile lor dă ţării frumuseţa sa, patriei deliciile sale; dacă trădarea e o rană şi prepusul o ocară, atunci, o, fii a Iberici, pricina noastră e tot aceea. Aştepte un mormânt fără lacrimi şi fără cinste pe acel ce ar dori o moarte mai nobilă şi mai sfântă decât acea a ostaşului care îşi dă cel de pe urmă suspin în suflarea biruinţei pentru trifoiul Erinului şi olivul Spaniei! Voi, Blakes, voi, O'Donnels, a cărora părinţi au părăsit verzile costişi a juneţei lor, ca să caute pintre streini ace repaos după care suspina în zadar în patria lor, rugaţi ca flacăra magică pe care aţi aprins-o să se poată încă simţi la Erin, tot asfel de lină şi strălucitoare, şi iertaţi până şi pe Albion, când în sfârşit căindu-să, scoate, roşindu-se, paloşul său pentru pricina ce atât de îndelung despreţuită a olivului Spaniei şi a trifoiului de Erin! Dumnezeu protecteze pricina noastră! Oh, ea nu poate lipsi de a ferici, încât inima patriotului va bate pentru dânsa şi va apăra drepturile sale. Durerea va sfinţi pe martirii ce cad! Slava va însemna viitorime! locul unde ei odihnesc, în vreme ce, departe de tirani, de mişei şi de robi, junele duh al libertăţei le va umbri mormântul cu olivul Spaniei şi cu trifoiul Erinului!

Melodia XXIX - Arpa de tara

Arpa care odinioară dezvălea sufletul muzicei la ehole din salele de Tara, astăzi atârnată pe aceşti pustii păreţi, păzeşte o posomorâtă tăcere, ca şi când sufletul său ar fi fugit. Astfel dormitează fala zilelor vechi, astfel tresărirea slavei trecu şi inimile ce saltă pentru laudă nu mai bat pentru ea astăzi. Arpa de Tara nu mai modulează dulcele ei acoarde pentru şefii ostaşi şi strălucitele lor dame. Coarda ce se rumpe în tăcerea nopţii spune singură istoria ruinei sale. Astfel libertatea nu să mai deşteaptă decât foarte rar. Singurul semn de viaţă care-i dă, când o nobilă inimă să rumpe, este ca să arate că încă viază!

Melodia XXX - Duhul şi Bogăţia

Să bem pentru frumoasa care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Oh! inima femeiei este păstrată numai pentru menestrel. Atinsă de alte mâni, acest dulce instrument nu este nici în jumătate atât de melodios. Să bem deci pentru aceea care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecelor aceea, ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Odinioară, la poarta de sticlă a frumuseţei, s-au întâlnit bogăţia şi duhul: „Cine va întra“, au întrebat însă el. Ea au răspuns: "Cel mai isteţ" ... Cu ajutorul chiei sale de aur, bogăţia socoti să treacă; dar în zadar să sâli, în vreme ce duhul aduse un diamant care-i deschisă o strălucitoare cărare! Să bem deci pentru acea care, lungă vreme deşteptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Amorul care caută lăcuinţa sa lângă măriri, lângă bogăţii, este ca posomorâtul gnom care lăcuieşte în întunecoase mine de aur! Dar amorul poetului pluteşte în o regiune mai strălucitoare. Cerurile sunt patria sa, deşi femeia îi ţine pre pământ. Să bem deci pentru acea care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru fecioara care dete cântecelor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată!

Melodia XXXI - Erin! Oh! Erin!

Asemenea lampei strălucitoare, care pe sfântul altar din Kildar a ars în curgerea mai multor veacuri de întunece şi de vifore, inima pe care durerile au apăsat-o zadarnic trăieşte încă după ele, jună şi arzândă. Erin, oh! Erin! Pintre lacrimile unei lungi nopţi de robie, astfel de strălucitor mi s-arată duhul tău. Naţiile au căzut, iar tu trăieşti încă; soarele tău răsare când ceilalţi apun şi deşi norul robiei a întunecat aurora ta, amiaza libertăţii va luci încă împregiurul tău. Erin, oh! Erin! Deşi îndelung în umbră, steaua ta va străluci când stelele cele mai falnice să vor întuneca! Ploaia nu degeră, vântul nu deşteaptă crinul ce doarme în vremea înghieţatelor ceasuri a iernii, pană ce mâna primăverii desleagă recele lui lanţ şi ziua şi libertatea bine-cuvântă pe juna floare! Erin, oh! Erin! Iarna ta a trecut şi nădejdea care a trăit mai mult decât ea, e gata a înflori.

Melodia XXXII - Balada

Ea purta rare şi preţioase odoare. Toiagul ce îl avea în mâni era împodobit cu o strălucitoare verigă de aur, dar frumuseţa ei întrecea schinteitoarele ei odoare şi toiagul său alb ca zăpada. „Tinerico! Nu te temi că vei rătăci astfel singură şi frumoasă în calea astă pustie? Fiii lui Erin sunt ei atât de buni sau de înghieţaţi încât să nu-i poată ademeni nici aurul nici femeia?“ „Domnule cavaler! Nu simt nici o grijă, fiii lui Erin nu mă vor ofensa; căci, deşi le sunt dragi cele frumoase şi sculele aurite, domnule cavaler! dar le sunt dragi mai mult cinstea şi virtute!“ Ea şi-a urmat calea şi fecioreasca ei zâmbire a protectat-o şi a luminat-o prin toată Insula Verde. Fie pentru d-a pururea binecuvântată acea ce să încrezu cu totul în cinstea şi fala Erinului!

Melodia XXXIII - Înainte de război

În numele nădejdei ce face a tresari inimile noastre înainte mergătoare luptei de mâni; pe soarele acesta a cărui lumină ne va aduce lanţe sau slobozenia, moarte sau viiaţa, oh! să ne aducem aminte că traiul nu poate avea nici o mulţămire pentru acel ce nu trăieşte slobod! Precum steaua zilei se ascunde subt valuri, astfel un erou se coboară în secriu în mijlocul rouăi a lacrimilor naţiilor. Ferice e acel a cărui bătrâneţă este îndulcită de zâmbetele copiilor săi, care îl ajută a se coborâ pe răpedele coborâş al anilor; dar, încât mai slăvit mor acei ce închid ochii pe sânul biruinţei! încujbat pe cărbunii murinzi a focului său de strajă, vrăjmaşul îngălbineşte, în vreme ce inima sa îi aduce aminte de câmpul războiului unde noi am întunecat lumina slavei sale! în veci să nu mai înnoade lanţul de care ne am mântuit atunci! Ascultaţi! Cornul războaielor ne cheamă! Oh! Până a nu însera, să facem a circula în triumf astă ostăşească cupă! Mai multe inimi a cărora bătăi să îndesesc acum, în astă seară, reci şi înghieţate vor dormita pentru de a pururea, şi nu se vor mai deştepta nici de strigarea biruinţei: însă cât de slăvit somn va fi acel a eroului pe care va plânge universul cu mirare!

Melodia XXXIV - După război

Noaptea s-a coborât şi a învălit pe vingători; fulgerul a lăsat a se vedea costişa depărtată unde acei ce au perdut această straşnică zi s-au adunat obosiţi şi în mic număr, dar neânfricoşaţi încă! Nădejdea ostaşului, înfocare patriotului, pentru d-a pururea întunecată, pentru d-a pururea stinsă! Ah! cine va spune ce au cercat eroii când tot este perdut, afară de viaţă şi cinste!

Tristul şi cel de apoi ceas a visului libertăţii şi a luptei viteziei s-a trecut încet, în vreme ce tăcând ei au prevegheat până ce străluci întâia rază a dimineţii şi-i împrumută cu lumina sa ca să moară! Este o lume unde sufletele sunt slobode, unde tiranii nu corump darurile naturei: dacă moartea e o intrare a cei strălucitoare lumi, oh! cine ar voi să trăiască rob în aceasta?

Melodia XXXV - Elena sau Dama de Rosna

Vă aduceţi aminte de Elena, fala satului nostru. Dulce şi modestă, ea binecuvântă soartea sa, de când William Streinul a luat-o de soţie şi amoriul împodobeşte cu lumina sa smeritul lor lăcaş. Ei au călătorit împreună în viaţă, bătuţi de vânturi. în sfârşit, William zisă cu întristare: „Aidem să căutăm noroc în alte câmpii“. Elena suspină şi părăsi smeritul ei bordei.

Ei nemerniciră osteniţi pe căi pustii; inima junei soţii era strânsă, când pe la sfârşitul unei zile de vifor, văzură de departe trufaşele turnuri a unui castel rădicându-să pintre copaci, „în astă seară, zisă junele soţ, vom cere acolo un adăpost. Vântul e rece şi ceasul târziu.“ El sună din corn cu un aer măreţ şi portarul să închină când ei trecură preste pragul porţii.

„Bine ai venit, nobilă damă, strigă junele soţ; castelul acesta e al tău, precum şi acest codru întunecos.“ Ea îl socoti smintit; şi însă el spunea adevărul. Elena e damă de Rosna-Hal! Lordul de Rosna iubeşte cu tinereţă pe acea a cărui amor şi credinţă îl câştigă William Streinul; şi lumina fericirei, subt aceste aurite locuri, străluceşte tot astfel de curată ca şi subt smeritul coperemânt de papură!

Melodia XXXVI - Ţăranul irlandez către amoreza sa

Pintre dureri, pintre primejdii, zâmbire ta a veselit calea mea şi a acoperit cu florile nădejdei spinii ce mă împregiura. Cu cât era mai posomorâtă soartea noastră cu atâta curatul nostru amor strălucea de o mai vie lumină. Curând ruşinea să prefăcu în slavă: frica dete loc celui mai înfocat zel. De unde eram rob m-am făcut iarăşi slobod în braţele tale, şi sufletul meu binecuvântă durerile ce mă costasă dragostea ta. Răvala ta era cinstită când pe tine te adapă cu ocări şi dispreţuire; tu purtai o cunună de spini în vremi ce aurul împodobea fruntea ei. Ea mă chiema în templile sale când tu plângeai ascunsă în peşteri. Prietenii săi era toţi tirani; iar ai tăi, vai! era robi; şi însă eu aş iubi mai bine a dormi la picioarele tale în mormântul meu decât a priimi o însoţire ce o urăsc sau a te lipsi măcar de un singur din gândurile meii. Te clevetesc cu mişălătate acei ce zic că dorinţele tale sunt fragede. Dacă tu ai fi fost necredincioasă, obrazii tăi n-ar fi atât de galbeni! Mai zic că ai purtat atât de mult aceli lanţuri de defăimare încât ele au lăsat pe inima ta slugărească şi adânca lor în tipărire. Oh! nu-i crede! Nici un lanţ n-a putut supune acest suflet înflăcărat. Unde străluceşte duhul tău, acolo străluceşte şi libertatea, unde este duhul Domnului acolo este şi slobozenie.

Melodia XXXVII - Asupra muzicei