Cui-i era ciudat în astă împrejurare... era mortul însuși. El auzea vorbindu-se împrejurul lui, vedea cu ochii închiși bolțile gotice ale paraclisului și făclia de ceară albă de la capul lui... dar i se părea că totuși nu va fi decât o închipuire... I se părea și-i plăcea de a fi mort... gândea că e într-o altă lume și nu pricepea cearta pentr-un cadavru... I se părea că e prezent fără ca s-o fie... că se vedea el însuși întins în sicriu... știa bine că c-un moment înainte un demon s-apropiase și-i acoperise fruntea cu flori albastre, și cum că era mort nu se-ndoia numai din împrejurarea că, dacă voia, acoperământul bisericii dispărea pentru el și miile de stele ale nopții întindeau câmpiile lor de azur asupra ființei lui. I se părea că e într-o câmpie lungă și deșartă... că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară și-l plouă cu stele... astfel încât, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decât țăndări de aur ce căzuse pe ochi...

Tot ce voia vedea... Vedea pe mama lui plângând într-un colț de fereastă, țiind spasmodic cu mâna o perdea albă... Va să zică era mort... Apoi nu mai simți iar nimic.

După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru pereți tapisați cu flori albastre ale odăii lui, părea că era în pat... că vechiul orologiu zângănește încet și monoton în perete... i se părea a vedea o umbră-n fereastă, împletind, și el auzea parcă ciocnirea andrelelor, și portretele din pereți se uitau la el atât de familiar... ca niște vechi cunoscuți de pânză... apoi gândea să miște mâna, dar nu putea... să strige, dar era peste putință... și umbra diafană din fereastă cânta încet, cu glasul plâns, un cântec de leagăn pe care el îl auzise ades când era mic... îi veni să plângă...

— Mamă! strigă el...
— O, trăiește! trăiește! auzi acum tare. Mamă-sa s-apropie de el și-i acoperi fața de sărutări...

— Copilul meu... dulcele meu copil...
— Trăiesc, murmură el dezolat. Va să zică n-am murit... Nimicul cel plin de mângâiere n-a cuprins ființa mea chinuită.

— Taci, taci! Vorba ta e un blestem... Vei trăi... pentru mine... Vei însenina fruntea ta etern întunecată de cugetări aspre... vei fi om între oameni...

— Bună sară, fată mare, zise ea zâmbind. Atât de trist și de-namorat?

— Nu știu.
— Ah! nu știi... Dacă-ți ascunzi ochii cei plini... Dar știm noi ce-i în adâncimea lor... O icoană.

— Ochii mei mint, doamnă.
— Mințește-mi ceva cu ei... Să văd ce povestesc acești ochi, domnule.

— Nimic...
— Uită-te drept într-ai mei, să vedem de te poți uita... El și-i ridică... Ea-i închise pe ai ei după un moment...
— Nu voi să te uiți astfel!... Atât de clari, atât de albaștri, cu întunecoasa lor transparență... Niște ochi de copil... Parecă-mi inspiră încredere, parecă le-aș spune tot ce am pe inimă... tu, om bătrân cu fața de copil... parecă mă simt mai înțeleaptă sub lumina lor și totuși, când mă uit și mă uit, îmi vine să mă speriu de adâncimea lor... Ești fără de milă, scumpul meu...

— Fără de milă, cum zici, doamnă... dar pentru nimeni mai mult decât pentru mine însumi... Dacă te-aș iubi, doamnă, n-aș fi fericit...

— Ah, taci, ori îți astup gura... Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui măcar... Prezența ta colorată de asemenea vorbe îmi întunecă vederea... Lasă-mă icoanelor tinereții mele... Vrei să te iau la școală? Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes să învețe a iubi pe un om ce disprețuiește femeile, ce-i indiferent față cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu... Vrei să mă Joc cu tine? Aș cuteza-o, chiar cu pericolul meu... Să ne jucăm jocuri de copii, să-ți dau palme care să nu doară, să te fac să-ngenunchi și să-mpletești colțuni? Aș face-o, dar nu e un rol de tine... să-ți spun drept... dar drept, soarta ta cum o prevăd eu...

— Spune, doamnă, zise el încet, știi că sunt superstițios... O femeie ca d-ta , c-o minte atât de clară, îmi va spune adevărul... Afară de aceea, ești amica mea... Şi singura mea amică, căreia îmi place să-i comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numești imaginare...

— Tu te vei înamora, căci nimeni nu scapă de asta... Vai ție, mi-nchipuiesc de cine și știu cum... Vai de capul tău dacă te vei înamora, ți-o spun dinainte... Mai bine te-ai însura... și asta-i o nenorocire, dar pe lângă cealaltă nu-i nimic.

— Însoară-mă, doamnă!... nu vezi că te ascult...
— Să te-nsor... bine... Ea șezu lângă el și puse cotul ei gol pe umărul lui...
— Uite acolo, în colțul sălii, la acea fată... Vezi fruntea ei albă în jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atât de serios și de atâta lină blândețe totodată... Împrejurul gurii și-a umerilor feței ei e o tânără și înduioșătoare umbră de melancolie... Ea ține-n mâna ei de ceară și contemplă liniștită o floare de crin... Capul ei frumos se pleacă puțin și parecă floarea se usucă de amor sub privirea ei... Închipuiește-ți acum că acea copilă ar fi a ta... că ai vedea-o luminând pădurile negre a domeniilor tale cu frumusețea ei angelică, că ar ședea lângă izvoarele albastre ale codrilor tăi și și-ar împleti cununi așteptând pe rătăcitorul ei iubit să răsară din cărările înguste de munte pentru a se așeza lângă ea, pentru ca ea să-i acopere fruntea și pieptul cu flori... spune... n-ai iubi-o tu? Eu sunt înamorată de ea...

— Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulțumire... Nu știi că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină și cerească... Ei, cu toată ființa lor candidă, cu zăpada cea castă a feței, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu... Ea mi-ar muri și sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pielița lui de sărbătoare... Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit... De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel... prin blestemele mele s-ar înmulți rugăciunea ei tremurătoare, când aș fi numai venin, ea și-ar săruta cruciulița ei de aur... Ah! aș fi nefericit cum n-am fost niciodată și, ce e mai mult, m-aș înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea... și prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească... Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi...

— Să știi că m-am supărat... să știi că nu mai vorbesc cu tine... Tu nu mai ai mamă, s-o știi asta...

— Iubita mea mamă, zise el, sărutându-i mâinile.
— Mă rog d-tale... Ah! cât mi-e de ciudă... De te-aș putea urî c-o ură neagră și cumplită... Dar peste putință... Îmi vine să te sărut... Să te sărut, lavă înghețată ce ești... Ştii tu ce te va învinge? Răceala... Dacă te-aș arunca în marea înghețată, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, ț-ai arunca razele de lavă în cer, și el ar încremeni ca o eternă apunere de soare... Nebunule! ceea ce mă mângâie e că sunt mama ta... tânăra și frumoasa ta mamă... că-mi împărtășești gândirile, că îmi cauzezi momente de o dulce spaimă, că ești un diavol și că te iubesc! Sunt poetă în apropiere... Pleacă-ți capul după perdea... să te sărut, dar să nu vadă nimenea...

Perdeaua tremură ascunzând acest mister...
— Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde-am luat acest rol de mentor pe lângă tine?... Afară de aceea, mă mir de amorul ce-l am pentru tine. Este o simțire ciudată... Parec-aș fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parecă muma ta... În sfârșit, e o simțire dulce și familiară... Amantul meu n-aș suferi să fii... și cu toate astea te iubesc...

— Să-ți explic eu această simțire?... Îmi pare ades că noi am mai trăit odată și că eu te-am iubit c-un amor nebun și copilăresc... Visez ades, și în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreția istoriei lui și îmi pare c-am fost rege și c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope și că acea femeie ești tu...

— Şi mie îmi pare c-ai fost odată un om tânăr și că acest om a fost nebun și că acela ești eu... Adio, copilul meu! Mai vrei o guriță?...

— Ş-o mie, Rodope!... O, perdelele! Câte ascund ele...

— Va să zică de azi înainte sunt o bătrână matroană de patru mii de ani... o respectabilă mumie, zise ea ridicându-se și făcând o mutră întunecoasă. Adio...

Apoi sări ușoară ca o gazelă și se pierdu în zgomotul societății. "Ciudată copilă", gândi Angelo. "Dar a definit foarte bine iubirea noastră... E ca și când aș fi însurat de mult cu ea, ca și când amorul înfocat ar fi trecut și n-ar fi rămas în inimă* decât o nespusă, o prietenoasă tandrețe... Şi ce frumușică e... Aș putea-o privi zile întregi, aș putea vorbi zile întregi, dar ca un bătrân c-o copilă de 18 ani. Sunt bătrân, sunt foarte bătrân", zise el suspinând.

Doctorul de Lys s-apropie de el... El își luă un jilț și-l puse față-n față cu Angelo, s-așeză, își bătu cu palmele pe genunchi și se uită mut în fața tânărului, zâmbind cu gura strânsă și nălțându-și bărbia... și întrebă ceva cu ochii... ca și când ar fi vrut să zică: "Ei?"

— Nu ți-ai găsit alt loc, tinere, zise Angelo râzând. Doctorul nu răspunse.
— Vrei să mă duc eu? Nici un răspuns.
— Să stau dar? Asemenea.
— Nu răspunziă? Doctorul clăti din cap că nu.
— Bine. Angelo i se uită drept în față și stătură muți ca doi nebuni vo câteva minute. Dar, în sfârșit, Angelo voi să se scoale.

— Stai, stai! strigă bătrânul. Şezi ici molcom... am să-ți spun o vorbă mare... Dă-mi o țigară...

— N-am.
— Bine. Crezi în spirite?
— De când te văd, nu.
— Bine. Nu crezi, mă duc... să știi că mă duc, zise el semnificativ.
— Ba nu, serios, zise Angelo, și ochii lui se umplură de un întuneric turbure și voluptuos, ce ai să-mi spui?

Doctorul era cunoscut ca membru al societății mistice numite: Amicii întunericului, și într-adevăr un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului...

Rodope s-apropie și-și puse gura pe urechea doctorului:
— Împlinește-ți promisiunea, voi să-l văd înamorat. Ea dispăru.
— Crezi în spirite? continuă doctorul neturburat.
— Cred.
— Atunci vino cu mine-n astă noapte... Se-nțelege, cu ochii legați. Sufletul lui Angelo se cutremură... Doctorul deveni grav și solemn...
— Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi în societatea oamenilor veseli, cu fruntea senină... Nu sunt astfel totdeauna... Îți voi arăta singura realitate a vieții, îți voi arăta adevărul scos în palmă... plăcerea... Amicii întunericului sunt amicii voluptății sufletești. Vei vedea cu ochii minții tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată... vei bea viața ta în o mie de picături de lumină și de sălbatice simțiri... vei trăi... Este asta trăit, cum trăiește lumea? Cu sufletul gol, cu suferințele și bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puțin de acest painjeniș* al gândirii noastre să se acațe toată lumina și tot întunericul, cerul și iadul, delirul și desperarea.

Angelo-i strânse mâna...
— Şi poți, poți... O! dacă-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se și strângându-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumătate, nimic nu meschin... Totul întreg, sau să turbez de bucurie, sau să turbez de durere... Turbarea, iată idealul meu!

Sania zbura pe stradele ninse și largi ale orașului, în aer clipea, ca o pleavă de diamante, câte un fulg de ninsoare, luna trecea în floarea chihlimbarului pin nourii vineți, închegați p-ici, pe colo în bucăți rupte și negre, răriți și desfăcuți pe alte locuri în fâșii și-n trențe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oțelită, pe strade în urma saniei se desemnau urme-n omăt, ca și când gealăul ar fi trecut lung, lung pe o podeală de tei... zurgălăii cailor de la sanie zângăneau în răstimpul treapătului cailor și în sanie, înveliți în blane de lup cu fața de postav măsliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, și Angelo, a cărui blană se ținea abia de umeri, încât pieptul era neacoperit de ea, așa cât asupra-i flutura o mare legătoare de gât ce flutura triumfătoare-n vânt... Pe cap o pălărie naltă de castor, și fața palidă lăsată-n voia răcelii și a fulgurării fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în amețeala sufletului său. Ochii erau legați c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o știa... În fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia atârna în șiruri dese și vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră, ghemuită cu miile ei de ramuri încâlcite de-a lungul gardului... În mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era negrit de ploaie și vânturi, peste a cărei ferestre erau închise obloanele și nici prin una din ele nu se străvedea o rază de lumină... Coborâră la scara intrării... nimeni nu le ieși înainte...

Doctorul îl luă pe Angelo de mână, deschise ușa principală, o-nchise după el cu cheia, apoi coborî pe-o scară-n jos, tot în jos, până ce nu mai avură unde coborî... El ridică legătoarea de mătasă de pe ochii tânărului. Acesta se trezi într-o boltă a cărei muri erau ca de cărbuni unși cu untdelemn, adică negri ca cerneala și străluciți, și în mijlocul bolții lucea o lampă clară ca de diamant, care da o arătare și mai pregnantă și mai aspru zugrăvită colțuroșilor muri și netedelor bolte...

— Unde suntem? zise Angelo.
— În peștera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoțel de metal și strigă... Abracadabra...

Angelo sună din clopoțel o dată.
— Înc-o dată... pân-în trei ori, zise de Lys. El sună încă de două ori... Răsunetul zgârie aerul sălii și deodată, ca din pământ, văzură un băiet frumos, palid ca suprafața mărgăritarului, cu ochii în bolți mari, negri, cam turburi, dar adânci, cu părul care-i curgea în vițe negre și strălucite deasupra umerilor, cu pantaloni strâmți asemenea ciorapilor de mătasă neagră... în genere toate hainele îi erau strâmt lipite de corp, încât formele cele mai frumoase, asemenea ale unei statui, erau îmbrăcate cu acest tricot de mătasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie c-o pană roșie. Mâinile lui de zăpadă purtau o vargă...

— Ce vrei, Angelo? întrebă el cu glasul trist și dulce.
— Cere ce vrei! zise doctorul.
— Voi ca această peșteră urâtă să se transforme-ntr-un salon... Deodată murii se-ntoarseră ca-n țâțâne și dispărură și se prezentă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile îmbrăcate-n catifea vișinie, cu mese de lemn de nuc lustruit... Un cămin de marmură cu focul arzând era-ntr-un colț al sălii...

— A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă, frumosul meu demon...

Misticismul era elementul lui... el nu mai simțea nici o frică.
— Cezar sau Cezara, zise demonul surâzând c-o firească echivocitate.

— O, grațioasă androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare...