— Ah! zise cellalt... ce mai gândești și tu?... N-avem noi destule de gândit, ca să ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scânduri și hai!

Ajunseră curând afară de oraș, la țintirimul cu murii lui albi și lungi, ce păreau unși cu var de lumina lunii... trecură peste pragul portiței negre, s-apropiară de mormânt, lângă care fumega încă lutul proaspăt. În fundul mormântului umed erau așezate paie... Ei îl răsturnară pe bătrân de pe scândură cu fața în jos, pe paie... aruncară înc-un braț de paie peste el... și începură a arunca pământ peste el...

— E târziu, Boromeo, zise unul, hai și ne-om duce acasă... Mâine om veni de om umple mormântul... Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit...

— Hai dar! Luară lopețile de-a umere și, în noaptea cea clară, ieșiră șoptind și povestind încet din cimitir... Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foșneau mișcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste câmpia crucilor și a mormintelor, luna, ce trecea atât de palidă și dureroasă... și, de departe, orașul, cu conturele lui fantastice, cu case și turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, și peste toate un lințoliu transparent de lumină albă... Numai un brotăcel trezit în iarbă sărea cu piciorușele distinse... "Tlà, Tlà", țipa el în lună și trezi un țânțar ce adormise pe pielița lui cu: Bzzz! Tlà! Acest duo solitar nu era întrerupt de nimic... numai în urechea mortului suna un greier parecă... El auzea parecă acel greier, dar nu gândea nimic... Şi greierul subția glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mișcate și tremurânde, și lui îi veni acum clar ideea aur în minte... Aur, aur... sunetul creștea nu în mintea, ci în inima lui.

Din ce în ce mintea i se ilumina... i se părea că lada de creieri este o sală frumoasă plină de flori și oglinzi, dar fără lumină încă... o muzică înceată trecu prin sală, ciudată și dulce, și el simțea ființe trecând prin sală, fete în haine albe... cu suflarea lor caldă și cu pieptul plin, și bărbați strângându-le de mâini și șoptindu-le de amor... Era o lume de semiîntunerec și mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul sălii a cărei lumină creștea din ce în ce, din un punct ca vârful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subțire și albastră, și cu cât flama creștea, cu atât vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare... până ce deodată în sala iluminată și plină de un aer de diamant... el auzi râsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, Joc... un zgomot ca-ntr-o sală de bal... Şi văzu că toate sunt propriile lui închipuiri, clare can-tr-un vis limpede... El se simțea apăsat... dete paiele și lutul de pe față și se trezi într-o groapă adâncă — fără să știe cum, fără să știe cine-i el, și deasupra frunții lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină.

"Cine sunt eu?" fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii și pline de viață... el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-și putea da socoteală... Se găsea cuminte... și... memoria, memoria era ceea ce-i lipsea... El închise ochii, ca să rămâie în întuneric și ca, ne'nfluențat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte... Era ca un orizont negru și fără de sfârșit... nimic, nimic... numai prezent avea... trecut defel... sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el... departe, departe... ca și când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală... ai vedea undeva un foc arzând... Cer înnorat și negru... pământul și noaptea de nu-ți poți vedea mâna cu degetele rășchiete dinaintea ochilor... departe parecă vedea în noaptea plină a sufletului lui o antică coroană de rege.

"Ah! gândi... mă tem să nu-nnebunesc iar... căci, cum văd, ceea ce am acuma... mintea... n-am avut-o-ntotdeauna... trebuie s-o fi pierdut odată."

El ieși din mormânt după ce tocmise la loc paiele și pământul, ca să nu se cunoască că el a ieșit din mormânt, și-ncepu să meargă încet prin cimitir... Ajunse lângă mur... îl sări... și-ncepu să meargă spre oraș... Ajunse într-o ulicioară strâmtă, de a căreia amândouă laturile se-nălțau case negre și lungi cu ferestrele rotunde... Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu ferești risipite și oarbe, cu o ușă masivă și veche de stejar, ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe și flori... El deschise c-o cheie mare și ruginită poarta, sui scările înguste în sus și intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură și un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfenițită... Numai luna se uita sperioasă prin fereasta veche, năruită și fără obloane, care semăna mai mult cu o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrânul sur se uita uimit la lucrurile ce-l încunjurau... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie... el găsise cheia la sine... Un dulap vechi de lemn mohorât, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de sticlă roșie-închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie... el deschise dulapul... scoase un pergament vechi și-l desfășură dinaintea lui... Era o cartă a Spaniei. În un loc al ei era mânjită cu coloare galbenă ca aurul... El s-apropie de fereastă și se uită mult la locul mânjit.

— Hm! da, da! aici trebuie să fie visul vieții mele... Şi, ca și când s-ar fi speriat de neîngrijirea cu care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui și-l închise iute c-o cheiță de oțel... Apoi începu să se primble prin cămară... O oală de flori numai cu pământ era într-un colț... El turnă pământul afară... sub el erau monede de aur... C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanță veche și-i puse în sân... Toate ce făcea i se păreau firești și totuși dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu și-ar fi putut da socoteală... Avea instinctul neconștiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuință fără să știe spre ce scop.

El își tunse barba și părul c-un foarfece ruginit... deschise o ladă seculară și mohorâtă... scoase din ea haine frumoase de catifea și se schimbă în ele... Scoase o oglindă din ladă și se admiră în ea... găsi un șip vioriu plin de mireasmă și-și stropi hainele cu ea... și când ieși din turnul vechi, cu pălăria lui cu șnur de aur... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrân și bogat...

Merse în fața unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilaj de fier cu vârfuri aurite... În bolta porții sună un clopot... I se deschise, portarul se plecă până la pământ înaintea lui... El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin, intră înăuntru... Sui repede scările acoperite c-un covor moale... intră într-o sală splendidă... a cărei tablouri pe pereți se zugrăveau șters și neclar în semiîntunericul luminii de lună. Pe-un jeț lângă fereastă ședea o fată naltă și palidă, care la intrarea lui își întoarse uimită capul... El s-apropie de ea...

— Voi sunteți, Signor? zise ea încet... ședeți în fața mea... am să vă istorisesc multe...

Ochii ei mari și întunecați purtau în ei o durere fără de lacrimi... Uscăciunea lor teribilă trăda disperarea.

— Vorbește, copila mea.
— Signore... familia mea m-a destinat să vă fiu soție... și trebuiesc s-o fiu, căci nu am nici o putere de rezistență... Dar nu vă pot iubi... Iubesc un tânăr cavaler, tânăr și frumos, și voi sunteți bătrân... Însă de când v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveți un caracter nobil, că nu veți voi să mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici și care pe mine mă va despera...

— Te iubesc, Seńora, zise el c-un ton sec și scurt... dar nu voi să te nefericesc... Dar prezența d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci ești atât de frumoasă... Seńora, renunț la mâna d-tale cu o condiție numai... foarte ușoară de-mplinit, se-nțelege... Trebuie să mă concediați chiar în astă sară... Să-mi puie caii la trăsură... plec... Aveți bunătatea de a-mi da condei și hârtie, ca să scriu renunțarea mea... chemați pe părintele și pe vărul d-voasră, ca să servească de martori... căci doresc ca să fii fericită...

Fata, roșie de bucurie, ieși, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl și pe văru-său...

— Cum, d-le marchiz... d-ta renunți la...
— Aide, conte! să nu pierdem vorba-n zadar. Ai voit să-ți nefericești copila, și eu nu voi ca bogăția mea să fie cauză la aceasta... Ştiu că ești sărac, conte... dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunț jumătate din averea mea... Puteți chema un notar...

Notarul fu adus iute. Marchizul dictă actul de donațiune... Contele-i strânse mâna cu ochii plini de lacrimi... fata și vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutându-i mâinile... el îi binecuvântă și ieși repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrân care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau așezate pe scaun... bătrânul visa adânc... "Da, da! zicea el pin somn... nu vă uimiți... renunț la mâna donei Ana... îi dăruiesc jumătate din averea mea".

— Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atât mai bine... cu atât mai bine...

Coborî, se sui în trăsură, care ieși din curte și-ncepu să zboare pe stradele lungi, apoi ieși în câmp pe drumul de țară... Părea câmpia o pânzărie întinsă și verde presărată cu buchete de flori felurite... Astfel merseră până cam la două după miezul nopții...

Un castel vechi c-o grădină părăginită se-nălța pe o coastă de deal... Părea mai mult o grămadă de pietre decât o zidire, cu murii ei risipiți, cu copacii uscați, pe a căror tulpină creștea generații tinere de arbori noi și subțiri... Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi și putrezi cresc cei noi și tineri... Trăsura intră în curtea plină de ierbărie și de huci sălbăticit, ajunse la scări... el îi dete drumul și intră în înaltele și surele hale ale castelului, cu pereții reci de piatră patrată, cu mobile antice și veștede, cu tablouri șterse și mohorâte, în cadruri de lemn negru... Astfel umbla bătrânul, c-o lumânare de ceară într-un sfeșnic de argint, prin toate odăile largi și deșerte, și ca vise din bătrâni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el...

El ajunse într-o cămară naltă și fără ferești... Afară de ușa pe care intrase nu mai era o alta... El închise acea ușă după sine, trase, pe dinăuntru, un drug de fier peste ea... s-apropie de un perete de piatră pătrată și împinse într-un loc cu mâna... Peretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o țâțână... el țușni iute cu lumânarea pin crăpătura deschisă și se trezi, cu lumânarea-n mână, asupra unei scări ce ducea în jos... El întoarse peretele la loc... și coborî scările ce sunau tâmpit sub pași... un aer bolnav îi îngreuia pieptul... Ajunse în o subterană mare... De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statui de piatră... chipuri de cavaleri îmbrăcați în fier... ce se uitau cu ochii lor reci de piatră la el... O manta era spânzurată-ntr-un cui... într-un colț era o bute așezată pe tălpi, de mult putrezite, și o cupă de argint alături de ea...

El scoase cepul de la bute... Nu curgea nimic... Desigur că cămașa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute și ținu cupa... Un vin ca chihlimbarul, transparent... mirositor curse din bute... El o astupă, își apropie buzele de acel lichid vechi... și bău paharul întreg. I se cutremură corpul de plăcere... Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanțând cu mâinile, apoi el se culcă pe manta la pământ ca să privească... Stanurile de piatră se coborâră și-ncepură a juca în pivniță, și sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul subteranei... Mai stângaci decât urșii se-nvârteau țopăind și strigau și se certau... Hopp! hopp, zupp, zupp! Şi-și legănau taliile lor țepene, și-și mișcau picioarele lor, și ochii lor de piatră se-nvârteau uscați și morți în încoifatele lor capete...

— Să trăiască Almanzor, striga unul.
— Să trăiască, răsunară subteranele... Părea c-o mie de glasuri răspund la exclamarea lui, simțeai că ești într-un labirint de subterane la care aceasta era numai tinda... Ropotul înfricoșat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrân să se-nfășure-n mantaua lui... El nu zicea nimic... dar ei nici observau prezența unui om viu... Părea că el e mort sau că nu e defel și numai ei sunt.

Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, țăndărite... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă... povești în care se desfășura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei... și tot mai molcom, mai molcom auzea bătrânul glasurile lor șoptitoare, până ce nu mai auzi nimic... El adormise.

A doua zi se sculă, lumânarea mai era un muc numai în sfeșnicul cel de argint ce ardea abia... El găsi pe masă o legătură de chei și, topite, multe ămucuriî de lumânări de ceară galbenă... Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile și deschise o ușă ce ducea într-o suterană alăturată. Ţinea lumina în aer cu brațul distins... Lăzi cu grămezi de argint erau în colțurile acestei subterane fără vo răsuflătoare... Argint, argint... el merse mai departe... Deschise o altă ușă... Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roșietică a făcliei de ceară. El s-apropie... Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi... El merse înainte... deschise o altă ușă și acolo găsi mici sicrie, pe polițe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante întruna, rubine și smaragde într-alta... și o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare... Atotputernicia omenească era strânsă-n subterană... Mai deschise o ușă și... și găsi un sicriu acoperit c-o pânză albă... El dete pânza într-o parte. O țeastă goală cu gura rânjită se strâmba parecă la el...

"Ce te strâmbi, gândi el mânios... Ca și când eu nu știu că ăsta-i sfârșitul omnipotenței omenești?"

Simțiri întunecate îi turburau pieptul... O imensitate de dorințe îi mișca inima și toate... toate realizabile.

— Ah, zise el încet... lume, am prins colțul fericirii în mână... Am aur, și de-aș zice de o mie de ori aur, n-aș ști încă bogăția ce o am în puterea mea... Şi ce nu poți cumpăra cu acest metal strălucit, în care toți demonii lumii trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... și ceea ce plătește mai mult... dreptul și putința de-a disprețui lumea întreagă...

Ce costă inocența unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar șopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluțiunea bisericii pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vânzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vânzare... El râse crunt. Ecoul boltelor răspundea cu clocot la râsul lui cumplit, și craniul cel mort parcă rânji din sicriu... Iată-mă dar în vârful lucrurilor omenești... Ce aș fi eu fără tine, metal rece și mort? Un cerșitor pe stradele Sevillei... Ce sunt cu tine?... Tot ce voi... Ce este în tine?... Nu pot afla un răspuns din sunetul tău... Ce este în tine? Este amor? Nu. Unde-i?... E amiciție, mărire, geniu. Nu... căci nu-l văd... Şi totuși este tot... tot...

În vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineața în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nțelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun.

— A, marchize, dar tânăr mai ești!... Când pustia ai venit atât de repede de la țară... dar, în sfârșit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ți mulțumi din nou pentru generoasa d-tale donațiune ce-ai făcut-o asară... Ești superb, marchize...

— Eu?
— Bine... Ce fel... te faci că nu-ți aduci aminte...ă?
— Eu am visat asta, dar n-am făcut-o... Nici prin minte nu-mi trece... Îi aduseră documentul. El se uită netot pe el:
— Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă...
— Ce fel falsă?
— Eu n-am renunțat la mâna Dońei Ana, nici i-am donat ceva...
— Dar asară... adu-ți aminte, marchize...
— Eei... dar eu nu sunt nebun, d-le conte... Vreți să vă bateți Joc de un om în toate mințile. Caii mei... voi să plec!... Voi să văd unde veți ajunge cu donațiunea d-voastre.

— Ce cai, zise portarul privindu-l din creștet până în tălpi. Trăsura și caii nu-ți sunt aici, d-le marchiz... ieri ai plecat cu ei la țară...

Marchizul se cruci...
— Eu? eu am plecat la țară...

— Da, da, da! D-ta, cine altul...
— Bine, frate... eu am visat...
— Ai visat realitatea, marchize...
— Aduceți-mi trăsura de poștă... voi să mă duc... În urmă cineva o fi luat în posesie și castelul meu sub numele și figura... Nu are nici o valoare actul de dar, conte... M-oi reîntoarce ș-apoi voi vorbi... Sunt lunatec doar... nu mai pricep nimic...

El plecă la țară... Trăsură și servitorii venise cu el de cu sară acolo... Se mirară când îl văzură apărând într-un al doilea exemplar.

— Am venit eu asară cu voi la țară?
— Venit, marchize... El sui iute scările... intră în apartamente... Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care știa că-l avuse în oraș... "D-zeu cu mine! gândi el. Ce-nsemnează asta?..." Căută urme de om strein prin toate odăile... Nimic... Ajunse doar la ușa apartamentului din urmă. Ah! aceea era închisă de o sută de ani. Broască ruginită... Apoi se cunoștea că nu umblase nimenea...

Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieși din minte... Sara, după ce închise ușa după sine, se puse-n dreptul oglinzii și privi lung la el însuși... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el... El începu să amenințe cu degetul chipul din oglindă, râzând și strâmbându-se... "Ha! blestematule! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu... mă bagi în datorii, hoțule?..." Chipul din oglindă amenința și el cu degetul, dar parecă se uita serios și parecă strâmbăturile lui erau de nebun... "Ce-i asta, gândi marchizul speriat... Eu râd, și el se uită serios la mine!..." El râse tare ca să se încredințeze că chipul din oglindă e umbra lui... și chipul râdea... dar cum... D-zeul meu! Un râs satanic, nebun...