Întâmplare adevărată din Valahia de A.Veltman

Fost-aţi Dvoastră la Bucureşti? Nu! Îmi pare foarte rău. Nici n-aveţi gând să mergeţi? Încă şi mai mult îmi pare rău. Ce oraş, ce case, ce mai femei sunt în Bucureşti! Acolo veţi găsi ochi de Italia, profile de Grecia şi sălbatică frumuseţe de egipteană. De veţi intra în târg despre Colentina sau Herestrău, pe uliţa Podu-Moguşoaei, seara pe la opt sau nouă ceasuri, o să vă umple de mirare şirul caleştelor de Viena, hamurile strălucinde, caii de Magdeburg, arnăuţii în îmbrăcăminte ce bat la ochi, boierii în bogate costumuri asiatice şi cucoanele împopoţonate după jurnalul de Paris. Fugânda vedere vi s-a împrăştia în o aşa pestreţire, şi veţi socoti că Bucureştii serbează vreo mare întâmplare. Dar nu e nimică, aceasta e zilnica îndeletnicire a românilor, carii în toată seara vieţuiesc la una din asemene primblări. Ce măreaţă uliţă e Podu-Moguşoaei. Câte case de piatră cu două rânduri, acoperite cu fier sau cu draniţă. Această uliţă, prospectul Nevei de Bucureşti, taie prin tot târgul; şi ce nu veţi vedea pe ea: biserici, palaturi boiereşti, teatru, vipt, toate potincioasele feluri de magazii şi de prăvălioare, începând de la spiţărie până la bucătăria, la care pe o tarabă stau întinse într-un fel ademenitor bucăţile de friptură de miel. Dar vin! atâta vin, încât puteţi să vă scăldaţi în el. Apoi expoziţie de şipuri şi de butelce cu vutce de multe colore; şi apoi şerbeturi, dar ce şerbeturi! de o mie de soiuri: pe roză, pe ciocolată, pe vanilie, fără vanilie, unul decât altul mai gustos şi mai aromatic, precum de pildă la cofetăria dinaintea căreia sunt scoase la uliţă vro douăzeci de scaune. Vă veţi mira de asemene neobicinuinţă. Să ştiţi însă că aice după primblare vin aburitele cucoane de se răcoresc cu îngheţata dată de către amabilii cavaleri. Minune de îngheţată! Şi nu e scumpă, câte un leu, iar leul are mult mai puţin decât drept credincioasa noastră rublă. În el abia sunt 40 copeice.

Suiţi-vă în foişorul de foc, înaltul turn durat la mijlocul oraşului pe patru stâlpi de lemn pentru privegherea focurilor, şi veţi vedea ca în palmă 80 mii populaţie, 16 mii case, Mitropolie, 26 mănăstiri, 89 biserici de piatră şi 26 de lemn, capela catolică, bisericile luterană şi armeană, sinagoga evreiască, 35 birturi, 4 băi greceşti, 22 cişmele, 4 spitaluri, 3 şcoli din care una pentru limba românească şi alta pentru vechea slavonă, casa teatrală, clubul şi rădiul magaziilor de lipsca ticsite cu feluri de mărfuri: toate aceste pe un încungiur de trei mile.

Dar ce viaţă, ce activitate e în Bucureşti! Iată legănându-se merge un boier cu barba netedă, care însemnează mărita lui treaptă; preste albastrul antereu e încins cu brâu roşu, benişul e roşu şi şlicul sur. Iată mişcânda lăcomie de bani, factorii evreieşti. Iată ţiganii pe jumătate goli şi desculţi. Iată moldoveanul ce şi-a muls turma de oi, care se paşte în preajma oraşului, vă strigă la ureche: "Lapte dulce!" Iată calesce, căruţe, cai, boi, bivoli, oi; tot se mişcă, aleargă, fierbe. Pe la unghiurile oraşului şi prin mahalale e şi mai vie mişcarea; vă sfătuiesc însă pe acolo să nu vă întindeţi privirea, căci pe unelocuri şi cel mai sprinten drăcuşor poate adeseori să-şi frângă piciorul. Uneori pe podul de lemn lipsesc două-trei podele, noroi, strâmtoare, încât două trăsuri nu pot trece alăturea. Şi ce să căutaţi Dvoastră prin mahalale? Uitaţi-vă mai bine la Dâmboviţa ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Ea nu e lată nici adâncă, şi apa-i are asemănare cu zoile, dar are şi nisip de aur, şi pentru dânsa e compus simtimentalul cântec:

Dâmboviţă apă dulce ş.c.l.

Iar apoi ce este mai interesant şi mai de luare-aminte în Bucureşti, acesta e aga Bucureştilor. Niciodată nu mă puteam sătura de privirea-i. Ce bărbat frumos! Ce faţă blândă, măreaţă şi înţeleaptă! Ce barbă graţioasă, unde şi unde cu fire de păr alb, cu toate că Satan a cam îmbătrânit în coapsa vrednicului de respect agă. La Bucureşti însă nu pricep adevărul acestui proverb rusesc. Aga e deştept şi cu inima şi cu mintea. De-aţi fi văzut Dumneavoastră ce plăcută expresie priimea faţa lui, când vizita vreo damă frumuşică şi o întreba: "Ce mai faci, cuconiţă?" sau cu câtă delicateţe răspundea la asemenea salutaţii: "Sănătos!". Cu silaba din urmă el zâmbeşte plăcut şi prelungind glasul sfârşeşte lin şi încet. Însă ce are mai neimitat, aceasta e atunce, când, arătându-vă tablaua cu dulceţi şi apă, vă zice: "Poftim, mă rog!" O asemene armonie eu de când sunt nu am văzut. Aceste două cuvinte încă până astăzi îmi răsună la auz pline de dulceaţă şi de farmec.

Cu toate că aga nu are loc în divan şi stă după postelnic, dar după legăturile familiare şi nemărginita încredere a domnului el nu dă un ban nici pe logofeţii mari, nici pe hatmanul divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e până întratâta de însemnător, încât dacă soarta m-ar fi întrebat când m-am născut, ce doresc eu să fiu pe pământ, îi ziceam: nimic altă decât agă de Bucureşti! Aga are până la una mie de lei venit; el e inspector oborului, comandant şi cap poliţiei, are osebită temniţă şi însuşi cu doi boieri cercetează şi hotărăşte pricinile atingătoare de obor. Aş fi dorit să vedeţi Dvoastră cu câtă mărire preziduieşte aga meu la judecată, cât de încet mişcă din buze, rostind nestrămutatele sale hotărâri, şi cu ce respect îl privesc supuşii lui. Sau să ieşiţi la obor, adunătura măruntului negoţ al Valahiei, unde pentru o legătură de ceapă, pentru o bucată de carne de miel, strigă o sută de glasuri; panerele şi coşniţele se primblă printre rânduri ochind provizia; arnăuţii cearcă iască şi amnare, jidovii taie titiun, băieţii fură poame, câinii mai în depărtare adulmecă carne; strigări, ocări, sfezi... Dar s-a ivit căciula agăi, după el o numeroasă suită: căpitanul de darabani, polcovnicul de târg, logofătul de agie cu zapciii, ceauşii şi slujitorii cu smocuri de vergi, şi iată că s-a făcut tăcere. Neguţitorii schimbă feţe, caută mărfurile, coboară preţurile; toţi îşi iau cuşmele şi cu frică se închină; iar aga merge măreţ, cercetează taxa, caută cumpenele şi doamne fereşte să le găsească la cineva nedrepte; pe loc fără mai multă cercetare, în mijlocul pieţei, se numără vinovatului vro două sute lovituri. Aga merge mai departe şi fieştecare înalţă la cer rugi de mulţămire pentru neprelungitoarea şi dreapta judecată.

Aga nu iese din oraş. El e stâlp de observaţie a Bucureştilor. Pentru întâmplări de foc are zi şi noapte un cal înşeuat. Noaptea el cercetează straja în toate părţile oraşului, prinde furii ca pe muşte. Zapciii şi slujitorii n-au cunoscut alt cap mai aspru şi mai activ; furtişagurile orăşene s-au precurmat, din pricină că el cu asprime pedepsea pre acei prinşi. Buna rânduială s-a restatornicit în oraş, încât şi pe la mahalale au contenit a arunca gunoaiele pe uliţă. Aga era hotărâtor, aspru şi drept, favoriza numai pe acei carii cu râvnă împlinea a lor datorii şi îngrijea pentru binele obştesc. Nime nu avea trecere, sau cum se zice hatâr; pe toată ziua el bătea la falangă până la cincizeci de demoralizaţi, în numărul cărora adese erau şi oameni de prin curţile marilor bani şi marilor vornici.

Aga se bucura de favorul şi cinstirea domnului; cucoanele îl iubeau ca pre un bărbat frumos şi delicat; cetăţenii nu puteau să nu-l respecte ca pe un geniu păzitor al liniştii obşteşti. Mulţime de anecdote se povesteau prin oraş despre curajul lui la focuri şi la prinderea furilor în vreme de noapte. De aceea, să vă fi luat de vorbă ori cu cine pentru aga, nime nu vă zicea nici un cuvânt, ci vă arăta numai o mină măreaţă, vă făcea un semn cu ochiul stâng şi pocnea din limbă; iar această mută frază în părţile răsăritene cuprinde în sine o elocvenţă mai energică decât toate putincioasele laude şi însemnează ruseşte: cap! mare cap!

Se vede însă că pământul nostru e aşa, ca pe el nicăire, nici măcar în postul agăi de Bucureşti să nu poţi scăpa de ceasul rău. De la o vreme aga s-a făcut posomorât şi gânditor. El rareori se primbla pe la Herestrău şi Colentină; a contenit a vizita cucoanele, pare că ele nu mai aveau ochi înfocaţi, nici sprâncene negre; ciubucciul arnăut însemna, că cu toată frumuseţea chihlimbarului, curăţenia ciubucului şi bunul miros al diubecului, ciubucul agăi se stingea nefumat. El nu mai cerea nici cafe, nici dulceţi. Se închidea în cabinetul său şi sta pe gânduri nopţi întregi. Necontenit da poronci la zapciii şi pandurii ce i se înfăţoşau cu raporturi, şi din zi în zi se făcea mai tăcut şi mai serios; în aşa stare nu l-a văzut nime în curs de zece ani de când el ocârmuieşte Bucureştii.

Oare ce e pricina unei aşa prefaceri? Iată întâmplarea:

În acea vreme s-a ivit în Valahia hoţul Tunsul, care a întors asupră-şi luarea-aminte nu numai a agăi, ci a Principatului întreg. El se purta ca un vârtej, ca o nălucă, ca o fantazie a junilor poeţi, de care încă până acum nu sunt în Valahia, dar nu e îndoială că vor fi curând. Tot într-o vreme se ivea pe lângă Râmnic, subt Mihăileşti şi în preajma Craiovei, şi cu aceasta a împleticit toate urmările poliţiei. Dar asta e puţin; adeseori se afla chiar în Bucureşti cu nepăsarea unui pacinic şi statornic orăşan, şi iată ce a adus o spaimă obştească în toată populaţia de optzeci mii a capitaliei Valahiei; a străbătut până în divan; a tulburat cele mai puternice capete şi cele mai lungi barbe. Întâiul apărător al ţării, marele spătar, care numai a întărtat pre Tunsu cu ale sale zadarnice urmăriri, tremura în tot minutul chiar pentru persoana sa, şi în sfârşit cu hotărâre s-au lepădat de a zădărî în deşert pe hoţ. Atunce toţi, domnul, boierii şi poporul au aruncat cea de pe urmă nădejde asupra agăi şi l-au rugat să restatornicească obşteasca linişte.

De zece ani cetăţenii s-au deprins necondiţionat a crede în curajul, mintea şi activitatea agăi, şi tocmai acum un spânzurat ca Tunsu să-şi bată Joc de-a lui barbă neagră cu fire albe! Trecu un an de când aga urmăreşte hoţul cu neadormirea unui vrednic cap de poliţie, a obosit toată agia, şi însuşi nu era o zi să nu meargă cu potera prin cele mai depărtate mahalale; iar hoţul, râzând de neobositul agă, se primbla ziua miaza mare prin Bucureşti.

Necrezută, nesuferită obrăznicie! Într-o duminică a venit la obor pe un cal sur un arnăut înalt, bine făcut. El s-a preîmblat printre rânduri, a cumpărat scăpărători şi titiun, a prânzit şi încălecând pe cal a aruncat la săraci câteva jumătăţi mahmudiele, poroncindu-le să spue agăi că Tunsul e foarte mulţămit de rânduiala ce se păzeşte la obor. Cuvintele: Tunsul! Tunsul! se repetară în norod; gloata se feri în lături; ceauşii şi pandurii se luară cu puştile după el; zgomotul obştesc se lăţi; dar Tunsul nu mai era! În depărtare se ridica pulberea şi argintea coada calului.

Aga îşi smulgea barba. Altă dată o călătoare trupă italiană reprezenta la Antonachi "Bărbierul de Sevilla". Public numeros era adunat la asemene raritate. Un gros baron din Transilvania, cu musteţi mari, cu îmbrăcăminte ungurească şedea lângă aga. Entuziast şi cunoscător de muzică, el cu toată luarea-aminte observa fieştecare notă. Faţa-i se înroşise de plăcere şi mâinile de aplaude. În antracturi, care erau îndestul de lungi, el istorisea agăi cu pronunţie neamţo-română despre operele de la Milan şi Viena, despre toate noutăţile muzicale; şi în cursul întrevorbirii, care pe cât se vedea era plăcută agăi, ce pe lângă alte merite avea şi iubirea frumoaselor arte, baronul de câteva ori a luat tabac din tabacherea lui. După sfârşitul piesei, ei se despărţiră prea mulţămiţi unul de altul. A doua zi aga deschizând tabacherea găseşte un bilet în cuprinderea următoare: "Tunsul mulţumeşte respectabilului agă pentru plăcerea ce i-a făcut la spectacolul de aseară. El va avea de neapărată datorie a se folosi de amabila-i propunere ce-i făcu de a lua dulceţi la dumnealui".

Aga îşi smulgea barba. Într-un rând Tunsul încunoştinţează pre un mazil din satul Priponeştii că are să-i vie oaspe, poroncind să-i pregătească un fel de bucate de giumătăţi mahmudiele. Zapciii şi pandurii în hotărâta zi încunjurară satul şi se tupilară cu puştile prin grădini şe pe la case. Pe la miezul nopţii se stârni vijelie cu ploaie mare. Pandurii în zadarnica aşteptare, udaţi până la oase, se duseră la o crâcimă ca să se-ncălzească, lăsând pe la potice câte unul de pază. În vremea când ei se lăudau că vor prinde pe Tunsul, numai să le pice în mână, şi de urât beau la rachiu, încât despre zi toţi beţi se cufundară în adâncul somn, iată şi Tunsul cu voinica lui bandă ca din cer căzu preste ei şi legându-i pe toţi, poronci să le numere câte două bice şi aşa-i mustra: "Asta e pentru ca pe viitor să fiţi mai cu minte şi mai de ispravă! Când vă trimite cineva după hoţi să nu vă abateţi prin crâcime la băutură! Îmi pare rău de bunul mei prieten agă; el e om cu minte, dar cu nişte mişei ca voi n-are ce face. Mai iată-vă încă câte o sută de lovituri. Sunt încredinţat că prietenul meu nu-mi va bănui". După aceasta merse la mazil, îşi luă tributul, bău cafea şi se făcu nevăzut.

Aga nemaiputând mistui mânia nici în barbă, în deznădejde lăsă mâinile în jos. În Valahia Mică, Tunsul a cerut de la boierul ce trăia în satul Cozia aproape de munţi ca să-i numere două sute de galbeni, însă nu austrieni, ci olandezi noi, pe care să-i puie în borta unui plop bătrân din poiana de lângă sat. Termenul era scurt. Boierul numără gălbenaşii şi cu tremurândă mână îi slobozi în fatala gaură. Cu toate aceste în satul Cozia şi prin munţii vecini era aşezată potera. Singur ispravnicul sosise de la Câmpu-Lung şi se jura boierului că va prinde pre sumeţul hoţ. Toate poticele erau prinse de călăreţi, ca să dea ştire când se va apropia banda. Pedestrimea sta ascunsă la o oierie.

Pe la amiază un pandur veni în fuga mare cu ştire, că hoţii au poposit cale de un ceas. Toţi săriră. Ispravnicul strânse pandurii călări şi le dete poroncă să taie drumul bandei despre munţi şi apoi pe-ascuns să se tragă după ea spre sat; iar el singur se duse cu pedestraşii ca să încungiure testamentalul plop. În stânga mergea drumul la Cozia, în dreapta era un munte nalt, Tunsul n-avea scăpare, şi nici că se putea alege mai bun loc pentru de a-i da şah-mat. Ispravnicul îl va prinde viu cu toată banda lui; îl va duce singur la domn, şi înălţimea sa spre răsplătirea bravurii, nu e îndoială că-l va face armaş mare sau polcovnic de agie.

În acel răstimp mergea prin sat un ţigan desculţ, în curtcă stremţuroasă, cu pieptul gol. Neîntorcând luarea-aminte asupra mişcărilor ostăşeşti şi zgomotul ce era prin sat, el cu toată simplitatea unui ţigan cânta:

Spune, spune moldovene

Care-i drumul la Focşeni,

Unde-i casa mititică

Şi fetiţa frumuşică?

Pentru de a masca mai bine poziţia armată, ispravnicul poronci clăcaşilor să-şi caute de lucrul câmpului ca să nu dea prepus că e poteră.

Alt pandur aduse iar grabnică ştire că Tunsul a mişcat spre sat.

— Cât de nimerit merge cel ţigan cântând, — a zis ispravnicul către boier. Tunsului nici prin cuget nu-i va trece, că

noi îl aşteptăm aice ca pe un dorit oaspe.

Ţiganul însă, mergând şi cântând, veni drept la plop, se purtă împregiuru-i şi apoi se puse jos la rădăcină; galbenii erau în mână-i.

— Pare că ţiganul a luat banii, — însemnă vechiul lor stăpân.

Al treilea pandur sosi cu ştire că Tunsul e lângă sat.

— Ce faci tu acolo? — a strigat ispravnicul la ţigan.

Lipseşti, boala dracului! Pune gios ce-ai luat! Dar ţiganul număra galbenii şi nici băga seamă la ocară.

— Cuconaşule! — zise un pandur către ispravnic, el o să ne smintească toată treaba. De orice întâmplare noi avem legaţi şase câini răi. Oare să nu le dăm drumul? Tot sunt

flămânzi, încalte să apuce câte o bucăţică din cel ţigan.

Zapciul dezlegă câinii sumuţându-i şi iată şase dulăi mari de pe la oierii cu lătret se repăd la ţigan. El însă nu contenea a număra gologanii; dar în clipa când a văzut câinii aproape să-l rupă bucăţi, puse galbenii în sân şi scoţând două baltage de fier legate la capete cu frânghiuţe, făcu două agere mişcări şi patru câini nu mai erau. Ceilalţi doi cu cozile strânse o luară la fugă spre sat.

Ţiganul râzând tare şi-a ascuns baltagele; apoi cu pas măsurat, cântându-şi cântecul, şi-a înaintat drumul. Ispravnicul şi oastea lui rămaseră uimiţi.

— Ce dracu! — zise boierul. Oare nu e Tunsul? El a scris că are să vie după bani la amiază zi. Acuma sunt douăsprezece

ceasuri.

— În adevăr, — răspunse ispravnicul, căutând la ceasornic, tocmai douăsprezece. Ce nerod sunt eu că nu luai seama

mai bine răvaşului.

Numele: Tunsul! cu putere magică a răsunat în auzul ostaşilor. Pe lângă ispravnic erau numai pedestraşii. El singur a plecat fuga după hoţ, strigând: să dea de tot! să-l împuşte pe loc! Dar la panduri tremura mâinile şi de grăbire şi de numele Tunsului. El fugea fără spor, împuşca fără a ţinti; iar ţiganul desculţ acăţându-se iute pe deal, se făcu nevăzut din ochii lor şi apoi se zări pe alt deal în depărtare, în luminoasa atmosferă a munţilor, în acelaş costum de ţigan, însă pe un cal negru cu o şea frumoasă. El se uita pe vale, unde ispravnicul şi o mulţime de oameni sta împregiurul plopului, slobozi un pistol şi banda hoţilor, împrăştiată de panduri în toate părţile, se adună îndată pe lângă a ei căpetenie.

Ascultând astă veste, aga ridică ochii spre cer, căci credinţa în singura sa putere îl părăsi cu totul. Ei bine, cine a fost acest Tunsul?

În toată Valahia nime nu ştia de unde se trage. Crescut prin munţi, deodată a strâns o disperată bandă, cu care se preîmbla prin principat. Cu toate aceste, el mai mult căuta aventure decât prădăciuni. Lua adet numai de pe la boierii înstăriţi şi de pe la mazili, însă agiuta pe sărăimanii locuitori şi pe nenorociţii amorezi, şi vărsare de sânge nu făcea. De dânsul se vorbea felurite şi necrezute lucruri. Unii încredinţau că el e un prinţ unguresc ce şi-a părăsit patria pentru o însemnătoare intrigă politică. Alţii ziceau că e simplu ţigan, ai treile spuneau, că e un boier cu stare, ce s-a dedat la hoţie după un nenorocit amor; ai patrule socoteau că e femeie; ai cincile întăreau că e evreu; ai şesele prepuneau că este Napoleon. Nime însă nu cunoştea nici adevărata lui fizionomie, nici obicinuitul costum. El se înfăţişa june şi bătrân, smolit şi bălan, în aur şi în stremţe, boier şi arnăut, neamţ elegant şi jidov, călugăr şi femeie, încât doi companioni ai săi, prinzându-se, au încredinţat subt jurământ, că nici odinioară n-au văzut faţa firească a Tunsului. Asemene nedumerire şi mister era pricina, că de dânsul se povesteau în norod o mulţime de întâmplări deşănţate, de care el însuşi nu ştia nimică. Rătăcinda închipuire a norodului superstiţios îi da nişte însuşiri mai presus de natură. Se zicea că are buruiana nevăzută, covorul zburător sau ciubotele ce umblă singure. Pe aşa temei el se socotea nălucă, şi muma vrând să curme plânsul îndărătnicului prunc, îl speria cu Tunsul.

Vara în Valahia e foarte călduroasă. De la nouă dimineaţa până la şepte ceasuri sara obloanele erau închise şi lăcuitorii şed tologiţi pe divanuri late, iau dulceţi, trag ciubuce şi gândesc la amoruri. Cu bună seamă zilele verii atât de fierbinţi sunt bune numai pentru chef. Ocupaţiile fizice sau morale nu pot avea loc. Şi aşa cum poziţia locului şi climatului formează caracterul unei naţii, apoi nu e de mirare că românii sunt mai mult plecaţi către italianul farniente decât către osteneală; că subt umbra castanilor, zarzărilor şi nucilor la ei sângele circulează mai iute decât la noi subt triştii brazi; că ei sunt mai trândavi şi mai supuşi poftelor, care îi fac a nu pricepe curăţenia asprului moral. Fetele acolo se coc şi se trec ca capelele de modă. O singură scânteie e de ajuns ca să aţâţe văpaie. La treisprezece sau patrusprezece ani cuconiţa se mărită, după ce avu câteva amoruri; la cincisprezece se face mumă, iar la şeptesprezece se desparte şi trăieşte-n voia ei. Lipsa creşterei morale, climatul, interesul şi nepăsarea părinţilor despre soarta copiilor, nepăsarea bărbaţilor către credinţa căsătorească — iată pricinile că cea mai mare parte, ca să nu zic toate femeile în Bucureşti, trăiesc despărţite. Lucrului acestuia nu se pune nici o greutate. Într-o săptămână se poate cineva însura şi despărţi. De aceea uitaţi-vă la o cucoană de treizeci ani; oricât să fi fost de frumoasă în tinereţe şi oricum să se îmbrace de bine, nesăbăduitele pofte i-au veştezit fruntea; în ochi i se vede obosirea unei vachante: toată fiinţa-i dărăpănată şi arsă. La vârsta de treizeci ani ea este ruină, însă tot cu nepotolite dorinţe asupra vieţii şi asupra amorului.

Dacă o fată vorbeşte greceşte şi franţuzeşte, ştie a dănţa, apoi e bine crescută. Altele se mărită numai cu limba grecească, care e întrebuinţată la cele mai multe case de boieri. Viaţa unei cucoane se începe de la opt ceasuri sara; ziua ele nu trăiesc; ziua se ocupă uşor cu casnica tualetă, beau cafe, îndreaptă sprâncenele. Arnăuţii le aduc răvăşele, ele fac răspunsuri, ocărăsc ţigancele, iau socotele vatavului, uneori merg pe la magazii; dar mai de multe ori şed acasă, ascultă şicanele vecinelor cunoscute şi cu nerăbdare aşteaptă sara. Masă ţin îndestul de rea, după masă dorm şi sculându-se se gătesc de primblare. Cucoana trăieşte numai la primblare: aceasta e a ei menire, iluzie, slavă. Aice îşi arată luxul echipajului, galantomia tualetei şi ademenitoarea frumuseţe. A se înamora cineva de o cucoană poate numai la primblare, care ţine pân'la unsprezece ceasuri. De aice bărbaţii se strâng la jocul bancului, fără cridă, pe aur curat. Iar cucoanele?..

Unele se întorc acasă, altele merg la cofetăria de pe Podul-Moguşoaei ca să ieie îngheţată, iar altele multă vreme nu se pot despărţi de plăcerea serii. În misterioasa lumină a lunii, în aerul împrospătat de răcoarea nopţii se aude până târziu vuietul calescelor închise şi lăsate la bunăvoinţa vizitiilor...

Pe pragul uşii a unei sale deşerte, care mai totdeauna cuprinde mijlocul caselor Bucureşti şi e singura scăpare în zile călduroase, şedea o ţigancă trist rezemată pe cotul mâinii. Asprul păr negru, necunoscut cu dinţii pieptenului, se împleticea în neorânduială pe capu-i. A ei faţă palidă de un color masliniu, a ei trăsuri şi boi fără nici o expresie înfăţoşa luării-aminte o sălbatică fiinţă a naturii, o buruiană ghimpoasă. În acele minute ochii ei mari şi negri erau aţintiţi fără gând, fără simţire la peretele ce înfăţoşa în vopsele proaste pre Icar cu aripile topite în vreme când a vrut să ajungă la soare. Ea nu cunoaşte adevărul acestei înfăţoşeri, deşi rău vopsite, şi s-a deprins a privi ca la un gol perete.

Dar iată uşa sălii se deschide. Uitându-se împrejuru-i o fetiţă cu rochie albă, cu caţaveică de catifea albastră blănită cu samur, a intrat în sală. Ea abia înflorea. Voioasa copilărie era zugrăvită în albaştrii ei ochi. Părul blond lucind ca mătasea se împrăştia în bucle pe umerele-i albe ca crinul. Câtă interesateţe, naivitate şi încredere se vedea în faţa ei jună, delicată, de o albeaţă pătrunzătoare. Ea era luminoasă şi curată ca pământul în cea dintâi zi a creaţiei sale. Ca un geniu al luminii se opri denaintea duhului întunericului:

— Sărăimano Stesi, — zice cuconiţa către ţigancă, — pe tine iar te-au ferecat în lanţ. Cu ce-ai supărat pre tatăl meu?

Pătrunsă de bunătatea stăpânei, ţiganca începu a plânge şi a-i săruta mâinile.

— Nu cred că ai furat ceva sau că ai vrut să fugi de la noi?

— Nu, cuconiţă.

— Apoi ce-ai făcut?

— Boierul îmi poronceşte să nu iubesc; dar cum voi putea eu trăi fără amor! O ţigancă poate să trăiască fără soare,

fără pâine şi apă, însă fără amor niciodată.

— E bine să fii amorezat?

— Mă întrebi de e bine, — răspunse ţiganca cu învioşare, şi ce poate fi mai bun pe lume? Uită-te, cuconiţă Anică. În

toată lumea nu e neam mai nenorocit decât al nostru. Soarta ne-a osândit să fim în ticăloşie, să împlinim cele mai grele munci. Cu firul de nisip vă strângem noi aur, mâncăm pâine seacă şi bem apă. Suntem drept ocară şi nu avem parte nici de copiii noştri. Pentru noi nu e nimică; nu e nici astăzi, nici mâine; dar noi iubim aşa, precum nime nu iubeşte. Când inima ţigancei se aprinde de amor, când amorezul tânăr şi drăgălaş o strânge întâia dată la al său piept tremurând şi uitându-se în ochi îi zice: "Te iubesc!" O, ce dulce! ce frumos! Atunce stremţele aceste se prefac în scumpe mătăsării, bordeiul afumat în palaturi domneşti, iar ochii amorezului scânteiază o deplină desfătare, o fericire fără margini; atunce nime nu e mai fericit decât ţiganca.

Cuconiţa s-a înroşit; ea asculta cu mare luare-aminte.

— Întâlnirile noastre sunt rari, — urmă ţiganca. — Oamenii nu ne lasă să iubim în pace; dar asta nu e nimică, el numai

să fie credincios. Un an întreg eu am adunat nisip de aur, şi niciodată n-am văzut pe Alecu. Vara a fost atât de călduroasă, munca atât de grea, iar eu când eram mai ostenită mă puneam pe mal, închideam ochii şi, gândind la amorezul meu, îmi împrospătam în aducere aminte dulcele lui glas, dezmierdările lui după care mi se renoiau puterile. Îmi cântam cântecul şi voioasă scoteam iarăşi la nisip.

— Dar de mult nu ai văzut pe Alecul tău?

— De mult! O, nu. Aseară...

Ţiganca începu a plânge.

Cu câtă nerăbdare am aşteptat eu seara de ieri. În sfârşit, sosi dorita noapte, atât de luminoasă, lină şi frumoasă, încât asemine nici că am văzut în viaţă. Toţi se culcaseră. Eu m-am pus la fereastră în odaia noastră de sus şi am privegheat multă vreme. O adâncă tăcere domnea în oraş. Zării deodată o umbră clipind prin grădină; acesta era el, scumpul meu Alecu. Inima-mi începu a bate aşa de tare, încât mă temeam să nu deştepte toată casa. El cu mare pază veni subt fereastră: "Alecu!" "Stesi, sufletul meu!". Aruncăi degrabă frânghia ce aveam pregătită; Alecu se apucă de ea, iar eu cu toată puterea trăgeam nepreţuitul meu odor. Mâna iubitului era acum aproape să mă îmbrăţoşeze, încă o clipă...

— Ce faci, Stesi? — auzii neaşteptat la spinarea mea.

Acesta era tatăl tău cu o căutătură înspăimântătoare şi cu un bici în mână. De frică eu am lăsat frânghia din mână şi am auzit pe Alecu gemând. Loviturile de bice curgeau asupră-mi ca ploaia; eu însă nu mă clintii de la fereastră până ce nu văzui pe Alecu că s-a ridicat şi şchiopătând s-a ascuns din vedere. Atunci şi boierul osteni de a mă mai bate şi porunci să mă pue în lanţ şi să mă închidă în beci.

Bătaie în palme, semnalul chemător de slugă, răsună în o odaie din lăuntrul casei. Cuconiţa şi Stesi se despărţiră.

• * *

În anul când Alexandru Suţu s-a orânduit pentru a doua oară domn Valahiei, Neculachi Bărbucică ocupa în Principat locul marelui ceauş. Având subt a sa comandă patruzeci de lefecii şi pază prin cvartalurile oraşului, judeca pricini mărunte şi punea pe vinovaţi la arest. Dar aşa precum cu schimbarea domnului şi dregătoriile ţării se renoiesc cu alte feţe, Suţu orândui mare spătar pe un nepot al său, om foarte lacom de bani. Noul spătar deîndată adăogă tributul posturilor atârnate de el, care pe tot anul se vindeau cu preţ hotărât, în numărul cărora era şi marele ceauş. În loc de orânduitele pentru acest post două mii, el a cerut trei mii lei. Bărbucică n-a vrut să dea şi locul lui l-a prins o altă lipitoare setoasă, cu nădejde că va stoarce vreo mie lei mai mult de la nenorociţii săi supuşi.

Supărat de lăcomia şi nedreptatea spătarului, marele ceauş s-a tras în Valahia Mică la moşia sa aproape de Craiova. Câţiva ani de-a rândul el cumpăra vite, le îngrăşa şi le mâna în Transilvania, adunând prin acest mijloc o însemnătoare stare. Dar când singura lui fiică Anica a venit la vârsta de treisprezece ani, el s-a mutat iarăşi în Bucureşti, fără însă a părăsi folositorul său negoţ, care mai ales înflorea subt privegherea unui tânăr grec Costachi ce-l tocmise vătaf. Acesta îi îngrăşa boii de minune şi în câteva rânduri pe an se ducea cu ei peste hotar. Bătrânul Bărbucică număra la galbeni, se uita cu bucurie la fiică-sa Anica şi demonul ambiţiei n-a întârziat a i se înfăţişa cu ispita de a ieşi iarăşi pe scena politică.

Blondinelor care doresc să-şi facă partide strălucite le dau sfatul meu să plece îndată la Bucureşti. Nu vor apuca a intra în oraş, de pe la barieră încă, sau, pot zice, de la cea din urmă poştă, se vor arunca la picioarele lor marii vornici, logofeţi, spătari, vistieri, hatmani, postelnici şi, într-un cuvânt, toată aristocraţia Valahiei. Blondina e acolo zărită, întocmai ca la Petersburg Rinocero, Tallioni şi trupa Bartoletti.

Blondină şi frumoasă, unică fiică şi moştenitoare de o avere însemnată a părintelui său, la cine oare nu va ameţi capul? În scurtă vreme Anica se făcu obiectul vorbelor în Bucureşti, mulţi începură a-i repeta numele, a-i dori întâlnirea şi a măguli pe fostul ceauş, însă Bărbucică nu-şi pierdu mintea. El nicăierea nu se arăta cu fata, o ţinea închisă, iar copilei Anicăi nici îi trecea prin cuget, că de ea se ocupă toţi Bucureştii, că uliţele întregi gândesc la dânsa şi cucoanele o vorbesc de rău fără să o cunoască.

Un singur boier adese vizita pe Bărbucică — acesta era marele vornic a cutiei milelor. Bărbucică cu osebită cinste primea pe măreţul său oaspe, însuşi îi da cafeaua şi ciubucul şi-l petrecea până la scară.

Deşi gradul marelui vornic de cutie se socoteşte de starea întâe, precum spre dovadă el poartă barbă şi e boier de divan, dar leafa-i e foarte mărginită. El primeşte şase mii lei pe an, nu are alte folosuri, afară numai de singura întâmplare când cineva murind fără moştenitori, i se ia averea la cutia milelor, şi în urmă, ivindu-se moştenitorii, cu întoarcerea unei asemene averi îşi trage din ea zeciuiala. Pare că înadins, spre răul marelui vornic, românii se pricepură de-a muri fără avere, sau cu avere şi cu o droaie de creditori. Cu aşa chip, întru aşteptarea cazurilor de zeciuială, marele vornic îşi cheltui toată starea. Trebuia dar o îndreptare măcar prin o căsătorie bănoasă, care în două rânduri l-a mai scos din grea poziţie. Adevărat că barba marelui vornic de cutie era bine albă; cu toate aceste, ea era tot barbă şi una din acele ce au dreptate să poarte în Principat numai şaptesprezece capete mari. Care dar din cucoane nu ar fi dorit să fie vorniceasă mare?

Vornicul cutiei se folosea de favorul domnului şi avea puternice legături cu boierii de clasul întâi. El putea cu înlesnire să înainteze pe cineva la rangul clucerului de arie sau mare armaş. Bărbucică iarăşi putea foarte bine să-şi mărite fata după marele vornic, dându-i zestre câteva săculeţe de aur. Aristocraţia mărimei mai adese şi mai lesne se întruneşte cu aristocraţia bogăţiei.

Multe seri a petrecut Bărbucică cu marele vornic în conversaţii plăcute, căci amândoi fiind oameni şireţi, cu minte şi experienţă, încheieră legături prietenoase pe calcule bine chibzuite şi numai lor cunoscute. În vreme când magnatul vorbea despre măritele sale însuşiri, despre rang, putere şi buna petrecere a unui om ales, Bărbucică asculta cu supunere şi se minuna cum poate cineva să ajungă la atâta slavă. Atunci marele vornic începea a-i măguli agitata ambiţie, făgăduia să-i mijlocească la domn un post de starea a treia, pe urmă de starea a doua şi când Bărbucică plin de nedejdi cu lacrămi de recunoştinţă strângea mâna înaltului său ocrotitor, marele vornic pentru desăvârşitul efect îi arăta peste un an, peste doi, de departe, din unghiul casei, barba cu rangul marelui clucer.

În urmarea unor aşa conversaţii, Bărbucică îşi mărită fata după marele vornic de cutie, pentru care începu a-şi aduna banii spre a păşi cu tot luxul către solenela ceremonie a nunţii, păzită câtăva vreme subt secret.

— Ce face Costachi? Cum îi mai este? — întrebă Anica pe ţiganca Stesi, aşteptând cu nerăbdare răspuns. Ţiganca tristă clătină din cap.

— Fost-a doftorul? I-a dat doftorii?

— Ce-i trebuie lui leacuri? Doftorul nu-l va lecui, sărăimanul Costachi!

— Şi ce are el?

— Îi arde inima; el singur arde ca în foc. Ochii i s-au dus în fundul capului, faţa i s-a uscat, vorbeşte într-aiurea.

Anica oftă greu.

— Nu visează altă decât pe cuconiţă, şi de nu vă vedea, nu venea în astă stare.

— Ei bine, ce poate să i se întâmple?

— El o să moară...

Anica i-a pus mâna la gură şi n-a lăsat-o să sfârşească.

Lacrămile i se arătară în ochi.

— De vei poronci, el va trăi, dar numai dumneata singură

poţi să-l învii.

— Eu! Eu pot să înviez pe Costachi? Aleargă repede la el,

roagă-l din partea mea să trăiască, spune-i că eu nu voi putea suferi amara durere dacă... nu cutez a gândi! O, nu! el va trăi; aşa e, Stesi?

Vestea însurării marelui vornic de cutie cu fata lui Bărbucică se lăţi în Bucureşti. Toţi se minunau de această însoţire, numai Anicăi i-a venit ameţeală când tatăl său îi făcu cunoscut că ea se mărită.

Un şir lung de calesce de Viena se trăgea la Herestrău prin ceaţa de pulbere ce rădicase. Boierii şedeau măreţi cu căciulele brumării în cap, cucoanele zâmbeau nurliu la călăreţii ce cu agerime se purtau pe lângă echipajuri. Vorbele, hohotele şi strigările biruiau vuietul roţilor, vremea sta frumoasă făgăduind o plăcută primblare.

Într-o alee deasă a grădinii, subt un faimos plop şedea Anica mâhnită şi deznădăjduită. În câteva luni ea a trăit vecinicia... a cunoscut amorul! În faţa ei în loc de voioasa neîngrijire şi naivitatea copilăriei, acuma se vedea un rând apăsat de greutate. Mişcările-i erau silite; în albaştrii ochi scânteia patima amorului; ea se uita la lumea lui Dumnezeu cu neplăcere şi adese greu ofta.

Doi paşi dinaintea ei sta Costachi în caţaveică albastră blănită cu vulpe şi cu fes roşu în cap, ce avea un canaf vânăt, lung. Nici o frumuseţe osebită nu era în fizionomia bietului grec: singuri numai ochii înfăţişau în el minte, bunătate, curaj şi tărie de caracter. Dacă Anica l-ar fi întâlnit în societate, ea nu ar fi întors asupra lui nici o luare-aminte; dar acesta a fost întâiul bărbat, tânăr, cu suflet bun şi supus, carele, cu tot farmecul învăpăierii, i-a vorbit inimii în acel timp când ea cerea amor. Anica şi-a pironit vederile la Costachi, s-a ademenit de a lui cuvinte, ea nu vrea să se mai uite împrejur, supunându-se plecării. Era ferice şi pătimea, trecând cu răpegiune procesul amorului. O oftare, o căutătură a amantului pentru dânsa era de ajuns. În acea vreme ea nu judeca nimică, căci se născu în călduroasa climă a Valahiei.

În lume nu e femeie frumoasă, pe care să o slăvească tot universul, nici caricatură care să nu-şi găsească pereche. Gustul oamenilor e organizat atât de variatic şi minunat, încât să nu vă temeţi, domnilor, că nu veţi afla femeie după gustul fiecăruia, cu inima înflăcărată de amor: trebuie numai să o căutaţi între oameni. Nu vă miraţi pentru ce cutare place cutăreia şi celalalt alteia. Aceasta eu vă pot dezlega foarte uşor, când dumneavoastră îmi veţi lămuri: pentru ce colorul albastru prinde la galben şi ponso la verde, şi pentru ce nu e nici o vopsea care să nu facă armonie cu alta?

Dacă caracterul şi mintea, căruţa cu doi cai şi câteva sute de galbeni nu fac bogăţie, apoi Costachi era sărac. Neobosit în activitate, el nu contenea a umbla prin Principat neguţitorind cu vite şi fără să gonească mari folosuri, găsea plăcere în traiul său cel variatic şi neatârnat. Mai adese el petrecea la Bărbucică, carele nu putea îndestul să se laude cu a lui iscusinţă în întorsuri neguţitoreşti şi dare de socoteli cinstite. Acesta îl tracta ca pe un oaspe dorit; îl punea drept pildă la ai săi casnici, şi toţi fără excepţie ziceau că Costachi e om de ispravă, căci el era modest, bun şi galantom la daruri.

Trist, cu ochii în jos sta el acum dinaintea idolului său, ca un osândit dinaintea pedepsei, temându-se a precurma învăluitoarele gânduri ale Anicăi. De când barba marelui vornic s-a pus între norocul lor, ei pentru întâia oară acum se întâlniră.

— Când pleci, Costachi?

— Astăzi, acum îndată, drept din astă grădină. Tatăl tău m-a însărcinat să-i vând multe cârduri de vite; îi trebuiesc

bani şi eu îi voi aduna pentru cucoana marelui vornic.

Anica oftă greu.

— Dar ei nu m-au întrebat încă de vreu să fiu a lui femeie.

— Ce le pasă despre a ta voinţă? Marele vornic are nevoie de banii tăi; tatăl tău doreşte să se facă mare clucer: oare nu

e destul atâta? Preţioasele tale haruri şi bunătatea inimii sunt uitate. Rămâi sănătoasă! Mă duc pentru totdeauna, nu pot să te văd în braţele unui verigaş bătrân. Mai nainte de a te face vorniceasă mare, îţi voi aduce din parte-mi prezent de nuntă o mână de ţărnă de pe mormântul meu.

Un ţipăt dureros ieşi din pieptul fetiţei.

— Viaţă sau moarte! — prelungi Costachi cu un glas puternic şi hotărâtor. O singură minută pentru sentenţie!

Cu ochii plini de lacrămi şi acoperind faţa cu mâinile, Anica se aruncă în braţele lui Costachi. Înfiorătoare jurăminte, lacrămi de plăcere şi dezmierdări au fost încheierea scenei.

Ţiganca Stesi de departe se uita la norociţii amorezi. Ea venea acum să spue lui Costachi că trăsura-i gata, dar s-a oprit văzând îmbrăţoşerile tinerei perechi. După toare aceste s-a pus la cale aşa: ca peste zece zile, pe la patru ceasuri după-masă, când se mai liniştesc Bucureştii, să vie ţiganca cu Anica în una din mahalele de pe malul Dâmboviţei, unde el le va aştepta cu trăsura gata spre a pleca îndată la Carpaţi, şi de acolo vor trece peste hotar şi se vor aşeza pentru totdeauna în Transilvania.

În vreme când Bucureştii cu multă dorinţă aştepta strălucita serbare a nunţii marelui vornic de cutie, două fiinţe numai nu lua împărtăşire în obşteasca bucurie, şi suferea cele mai grele sufleteşti învăluiri: Anica, aşteptând ziua hotărâtă de Costachi, şi aga, urmărind pe Tunsul. Acesta însă în câteva rânduri dăduse de urmele sumeţului hoţ, îl mreje cu poliţienească mrejă, şi când nu-i rămânea altă decât să-l prindă în căpcană, Tunsul îi scăpa de subt mână.

— Nu vreu să mai fiu agă dacă nu-l voi prinde. Încă o

săptămână, două, şi apoi mă duc la Măria sa Vodă să-l rog ca să orânduiască în locul meu pe altul. Aşa era gândul agăi.

Necurmata urmărire a bandei şi înţeleptele măsuri l-au deprins la oarecare semne de a şti unde se află Tunsul. De la o vreme el îndrăgise Odobeştii, un sat ca la două ceasuri departare de Focşeni. Nişte oameni înarmaţi veniseră la o crâcimă după rachiu; un arnăut călare cumpără doi berbeci şi-i mână la munte; apoi într-o depărtare se văzură câţiva cai cu şelele pe ei, care zi şi noapte păşteau la iarbă. Un om îndrăzneţ străbătând mai departe însemnă subt un deal o peşteră acoperită cu butuci şi în ea nişte figuri de oameni înarmaţi. Despre aceste viind ştire la Bucureşti, aga prinse la suflet şi cu încredinţare gândi în sine: "De-acum e al meu!"

Poate că, cunoscând bine poziţia locului, Tunsul pentru întâia oară s-a zăbovit la Odobeşti, şi prin aceasta a dat agăi vreme să adune o numeroasă potiră. Urmele Tunsului erau atât de văzute, dispoziţiile agăi atât de sigure, mânia pandurilor asupra hoţului atât de mare, încât fie Tunsul de şapte palmace în frunte, fie el singur satan sau nălucă, dar peste câteva zile trebuia să pice în mâinile poliţiei.

O noapte întunecoasă cu furtună se întinse asupra Bucureştilor. Ploaie cu piatră zuruia pe acoperemintele caselor şi pe la ferestre; în depărtare răsuna tunetul, şi fulgerele şerpuiau cerul învăluit de groşi nori. Uliţele se pustiiseră, unde şi unde se zărea lumină şi lătrau neadormiţii câini.

Pe un divan frumos şedea aga răzemat de perini; lumânările abia arzânde îi înfăţişau faţa posomorâtă. El cerea dulceţi, bea ciubuc şi cafe, însă fără gust. Toată gândirea-i era pironită la trimisul spre Odobeşti, pe care-l aştepta din ceas în ceas.

Deodată vântul răzbătu în odaie; aga se întoarse spre fereastră şi văzu dinainte-i un boier cu barba sură, care tinzându-i mâna îl salută cu întrebare: "Ce mai faci, cuconaşule?" Neo-bicinuita venire a oaspelui căzut ca din pod făcu pe aga nici să-i răspundă la salutaţie.

— De mult n-am avut norocire a vă vedea, Domnule agă:

Dumneavoastră cu ocupaţiile slujbei, eu cu trebile... Dar ce vreme-i afară! Trebuie foarte mult să vă iubească cineva, pentru ca să iasă din casă pe astă vreme...

— Mă rog să ştiu cu cine am cinste?..

— Nu mă cunoşti... rog iertare! am ale mele deprinderi.

Oaspele s-a dus la uşă şi s-a uitat în odaia vecină.

— Nu e nime, dar ce-i bine nu-i rău; să închid eu uşa ca să nu ne asculte cineva. Mi se pare că nici fereastra nu am

închis-o bine, mă tem să nu răcească scumpul meu prieten, respectuitul aga.

Aga îşi făcea cruce, neînţelegând ce să fie aceasta, dar când oaspele cu pas lin s-a apropiat de el, atunci în loc de boier el văzu dinainte-i un călugăr nalt, uscăcios şi cu barba roşie.

Călugărul se lăsă pe divan.

— Te pune în mirare schimbarea mea, dar fii liniştit. S-a

schimbat înfăţişarea-mi, iar nu simţirea. Eu îţi sunt tot acelaş prieten către care tu nu eşti prea drept. Aveam de mult trebuinţă să-ţi vorbesc ceva. Aşa! Îţi sunt prieten adevărat la care tu gândeşti şi zi şi noapte. Eu sunt Tunsul...

Aga săltă din loc.

— Cu aceasta însă te întâmpin, mult iubite şi cinstite prietene, că dacă vei striga sau vei vorbi mai tare decât obicinuit, apoi îţi voi pune în gură această jucărie.

Tunsul scoase din mânecă un baltag legat de mână-i cu şfară. Aga se înăduşea de mânie, dar se puse cu înţelepciune lângă hoţ.

— Eu am venit să-ţi mărturisesc adevărul. Eşti isteţ, cu

minte, neadormit şi brav. Tunsul de mult ar fi spânzurat, dacă supuşii ţi-ar fi semănat cât de puţin. Multe planuri frumoase mi le-a desfiinţat chibzuinţa ta. Eşti singurul meu duşman, dar eu sunt drept şi numai ţie voi păstra în inimă cel mai sincer respect.

Aga şedea încremenit.

— Nu demult însă am aflat că vrei să dai pe crâcime oci nouă, nu-ţi e destul o sută mii lei ce-ţi aduce postul tău. Eşti

un om măsurat şi bun econom. Zece mii lei ce ai putea stoarce din această îngăduită nedreptate nu ţi-ar face vreun folos însemnător; atunci când această încărcare are să cadă pe bieţii birnici şi ţigani, care în tot chipul sunt asupriţi. Fii mărinimos şi îndurător, schimbând acea poroncă.

Agă tăcea.

— Aseară fără vină s-au închis la grosul agiei doi bulgari

de la Catargi. Logofătul de agie vrea să dovedească că ei ar fi adus la obor boi de furat, numai pentru ca să le ia mită. La ce să se asuprească norodul; poronceşte să-i sloboadă.

Aga făcu din cap semn de unire.

— Foarte-ţi mulţămesc; trebile mele s-au isprăvit. Să mai vorbim despre noutăţile şi intrigile orăşenilor.

Cu aceasta Tunsul începu a-i spune nişte anecdote de cucoane şi cuconiţe atât de glumeţe şi nişte scene familiare atât de comice, încât aga pe nesimţite luă parte la plăcuta întrevorbire cu hoţul.

În mijlocul unei istorisiri aga s-a sculat să-şi aprindă ciubucul, dar când s-a întors la locu-i a văzut dinaintea sa nu călugăr, ci un ţigan stremţos, cu toate întorsurile şi mişcările unui ţigan.

— Tunsule, — zise aga, — eşti drac nu om. Mult îmi pare

rău că-ţi pierzi bunele însuşiri în fapte rele. O amară zâmbire se ivi în faţa ţiganului. El tăcu puţin şi apoi cu multă simţire strânse mâna agăi.

— Mă duc. Trebuie însă să-ţi las un suvenir.

Atunci pe perete se râdica un paing. Tunsul făcu o mişcare din baltag şi paingul rămase turtit.

— De-acum îţi dau voie să chemi toată agia.

Fereastra se deschise... şi Tunsul în întunecimea nopţii se făcu nevăzut.

A doua zi aga s-a sculat foarte supărat. El se lupta să-şi facă o idee că a visat întâlnirea cu Tunsul, dar uitându-se la perete i se părea că şi paingul din mormântu-i îşi bate Joc de el.

Către seară a sosit trimisul de la Odobeşti cu ştire că pandurii cu potira încongiurară în faptul zilei peştera pe departe, luând toate măsurile ca să nu simtă hoţii, şi când a socotit că e bine să facă lovire, atunci în loc de hoţi aflară câţiva berbeci îmbrăcaţi în caţaveice şi cu fesuri pe coarne.

Aga se uită cu coada ochiului la peretele cel cu paingul. Două sbârcituri adânci i se arătară pe frunte. În zadar limbile rele căutau pe aga ca să-l întrebe despre cea de pe urmă prindere a Tunsului, de care se lăţise vestea. Două zile el nu s-a văzut în Bucureşti, însă şi acasă paingul turtit nu-i da pace. Trebuiau luate măsuri hotărâtoare pentru prinderea Tunsului. Aga deschise lada şi scoase un săculteţ cu galbeni.

— De-acum eşti al meu! — zise el cu un zâmbet înrăutăţit.

Nu este obiect sau lucru, nu este simţire sau virtute pe care în veacul nostru să nu le poţi cumpăra cu bani. Din această regulă sunt puţine excepţii. Aga sună aurul şi răsunarea se repetă în credinciosul tovarăş al Tunsului, Iordachi Bulaş, carele hotărî să-şi vândă căpetenia.

Spre Sfântul Ilie podul Dâmboviţei era împănat de oameni înarmaţi. După încredinţarea vânzătorului, Tunsul avea să intre în Bucureşti pe la patru ceasuri, într-o căruţă verde, cu şese cai de pocită.

Aga şi Bulaş se uitau pe drum de la o casă de-aproape. La hotărâtul ceas căruţa fugea pe podul Moguşoaei.

— Tunsul! — zise Bulaş.

Căruţăi s-a strigat să stee, dar surugiul călare pe un cal de la roate mâna cât se putea, fără să întoarcă luarea-aminte asupra zgomotului; însă când căruţa a intrat pe pod, aga poronci să împuşte. Doi cai căzură pe loc şi pandurii încongiurară pe drumeţul trezit din somnu-i prin straşnicele împuşcări. În nedumerire el se uita la norodul ce-l împresurase şi nu-şi putea închipui unde este şi ce face.

Acesta era polcovnicul rusesc G... Atât aga cât şi Bulaş au înmărmurit de mirare. Polcovnicul se căuta de nu e rănit; sluga-i s-a trimis la spital să-i facă operaţia scoaterii glontelui.

— Pentru Dumnezeu, poronciţi mai curând să curăţe podul,— strigă Bulaş, --nu e cu putinţă ca el să-mi fi minţit,

trebuie să vie numaidecât.

— Iar de nu va veni, — răspunse aga cu glas hotărâtor, —

apoi capul tău se va expoza mâine în piaţă. Liniştea de mai nainte s-a restatornicit pe pod. Pandurii abia îşi încărcară puştile şi iată altă căruţă cu şese cai venea de afară.

— El! — zise Bulaş, acoperindu-şi faţa cu mâinile, pare

că se temea să se uite la Tunsul. Caii se opriră. Acela în adevăr era Tunsul, singur-singurel. Dar în desperaţie el s-a luptat mult şi văzând că nu e chip de scăpare s-a aruncat în Dâmboviţă, unde ca un leu întărtat de răni se apăra de panduri cu credinciosul său baltag; însă pân-în sfârşit fu prins şi ferecat în lanţ.

În acel zgomot nime n-a luat sama nici la ţipetul dureros, nici la Anica căzută în ameţeală pe mâinile ţigâncei Stesi. Aceasta era ziua în care făgăduise Costachi să vie după Anica. Ea l-a cunoscut în Tunsul.

Peste câteva zile Tunsul a fost pedepsit în privirea a tot norodul; după aceea şi banda lui s-a împrăştiat de la sine.