A fi actor de teatru nu este o meserie, este un destin. Actorul este conştiinţa, mesagerul şi vocea unei naţiuni. Destinul actorilor este strîns legat de destinul ţării. Destinul unor oameni care ne-au încîntat, ne-au umplut viaţa de clipe minunate, ne-au îndemnat să fim mai buni, mai oneşti, mai îngăduitori. Oameni care şi-au suprimat propria tristeţe şi durere în adîncurile sufletului lor şi ne-au purtat de mînă în lumea artei, a frumosului şi reveriei.

Actorii teatrului moldovenesc, de la începuturile acestuia, au perpetuat valorile general-umane eterne, au încercat să  pătrundă cu ajutorul întregului instrumentar actoricesc, în enigma sufletului  uman, redîndu-i zbuciumul şi aspiraţiile. Generaţia de actori din care au făcut parte Eugeniu Ureche, Domnica Darienco, Constantin Constantinov, Victor Gherlac, ş.a. au pus bazele teatrului naţional, au format tradiţia teatrală autohtonă, au şlefuit măiestria actoricească, au transmis tinerilor un tezaur inestimabil  care a fost valorificat de generaţiile de actori care au urmat.

Generaţia de aur a luceferiştilor, în persoana lui Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Ion Ungureanu, Ecaterina Malcoci, Eugenia Todoraşcu, Ion Şcurea, Valentina Izbeşciuc, Vasile Constantin, Nina Mocreac, Anatol Pogolşa, Ilie Todorov, Dumitru Fusu, Ion Horea ş.a., a înscris o nouă pagină în istoria teatrului moldovenesc, deschizînd o nouă dimensiune a artei teatrale, cea marcată de curaj civic, prospeţime, energie, entuziasm, dorinţa de a schimba lumea.

În anii ‘70 – ’80 pe scena teatrelor din Chișinău şi Bălţi au evoluat Mihai Volontir, Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Petre Baracci, Ninela Caranfil, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Nicolae Darie, Viorica Chircă, Iurie Negoiţă ş.a.

Anii ’90 au fost marcaţi de o efervescenţă a vieţii teatrale, apariţia de noi trupe, noi idei, noi paradigme care sunt puse în circuitul teatral. Noua generaţie a actorilor şi regizorilor devine promotoarea  unor inovaţii şi experienţe teatrale care vin să îmbogăţească în final viaţa teatrală şi artistică a Moldovei. Înfiinţarea teatrului „Eugene Ionesco” şi formarea unei trupe cu un repertoriu inedit, apariţia teatrului „Satiricus I.L.Caragiale” cu o capacitate deosebită de a experimenta şi a căuta noi forme de expresie deschid o nouă pagină în istoria artei teatrale naţionale.