Dramaturgia națională contemporană a preluat și continuă tradiția genului dramatic, fondată de patriarhii dramaturgii moldovenești C. Conachi, G. Asachi, A. Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri și alții, unde se înterpătrund comicul și tragicul, grotescul și absurdul. Jocul teatral nu este un reflex automat, el se naşte din necesitatea umană de comunicare şi evoluează pe baza nevoii de dezvoltare a raţiunii şi simţirii. Dramaturgia națională contemporană a evoluat atît prin folosirea activă a surselor proprii, cît și prin utilizarea mijloacelor artistice ale genurilor epic și liric. Teatrul îşi creează un microunivers propriu, în care dramaturgul se substituie naturii creînd personaje şi locuri, făcînd din vis realitate, punînd în faţa spectatorilor o lume nouă, uneori complet diferită de cea reală. Actorii dau naştere personajelor plăsmuite în imaginaţia dramaturgului, un adevărat Prometeu care creează viaţă din nimic.

Timp de mulți ani, dramaturgul era un scriitor, fie prozator sau poet, care scria și piese de teatru. În anii '90 în Republica Moldova a apărut o generație nouă de dramaturgi, care au introdus un nou limbaj și alte arii tematice. Au apărut noi teatre, dar în special o nouă înțelegere despre ce înseamnă „să faci teatru”. Astăzi dramaturgii se află în căutarea unor noi idei și forme de expresie, adecvate realităților trăite, îmbogățind tezaurul culturii naționale cu noi opere.