Vouă, umbre uşoare,
Care trecătoare
Prin lume zburaţi,
Şi cu o murmură,
Umbroasa verdură
Dulce clătinaţi;

Dau aste viorele,
Mândre floricele,
Roze fără spini,
Roze roşioare
Pline de răcoare
Garafe şi crini!
Cântec vechi

Pe razele apusului
Vii, mândre zburător?
Mă mângâie-a ta aripă
Şi suflul tău uşor!
Frumosu-ţi corp ce scânteie
Şi zborul tău cel lin.
Sunt dulci ca şi cântărele
Ce sufletul alin!

În casa mea cea jalnică
Trilby, bine ai venit
Cu glasul şi suspinele
Ce ades am auzit!
În locuinţa-mi singură
Tu însă nu-i afla,
O luntrăşiţă gingaşă
S-o poţi îmbrăţoşa!

Dar spune-mi cu a ta vizită
Aici pe cine vrei?
Venişi să vezi silfidele
Ori zburătorii mei?
Acei ce-mi aduc pururea
Cu zborul lor deschis,
Ziua senine cugete
Şi noaptea dulce vis!

Venişi să-mi vezi undinele
Cu stuh ce se-ncunun?
Sau nanii mei ce vesele
Poveşti ades îmi spun?
Ah! du-te d-aici!—Lasă-mă!
Nici unul nu mai e;

Se duseră toţi oaspeţii
Din trista casa mea!
Îi osândiră duşmanii,
Amar i-au alungat;
Şi nanii şi nălucile
Cumplit le-au sugrumat!
Sărmanii nani, a cornului
Chiamare când aud,
Nu vin, pentru că-i sparie
Răcnitul lor cel crud.

Ei aurita aripă
Silfului meu au smult,
Prin casa-mi singuratecă
Zburând, nu-l mai ascult.
Nime nu mă mai mângâie.
Că ei avură plac,
Pe zâna mea s-o ferece
Lâng-al meu liliac!

Şi tu sărmane teme-te
De strigătele lor,
Mai mult decât de tunetul
Acel îngrozitor,
Care răsună-n stâncile
Bătute de alb val,
Unde se primbla falnicul
Fantom a lui Fingal!

Acel ce de pe măgură
Să te adune vru,
Ca tine el tovaroşă
Speranţa o avu.
Şi mult timp Franţa mumă-sa
Ca p-Omer îl văzu,
Departe de a sa patrie
Cântând că pitrecu.

Trist şi înalt în cugete
Poetul a iubit
Adâncul unde vulturul
S-ascunde îngrozit;
Mirosul dulce a florilor
Cometele ce per.
Răsunătoare clopote
Care se plâng în cer!

Pustiile sălbatice
Călcând nemernicind,
Şi inima lui liberă
De asupriri fugind,
Popoarelor e sufletul
Şi luminoasa stea,
Pre care-n veci s-o-ntunece
Tiranii n-or putea.

Acest fel fu de-a pururea
Poetul Nodier.
Te du de-i spune rapide
Cât a fost spaima mea
Văzându-te-n primejdie.
Tu iarăşi nu-nceta
A-l privighea puindu-te
Să dormi pe fruntea sa.

Nu îmbla rătăcindu-te,
Păzeşte-te mereu,
Să nu dai piste muncile
Ce a tras biet silful meu;
Să nu te prindă barbarii,
Că-ndată haina ta,
Cu o negreală mârşavă
Grozav o vor păta,

Sau fericându-ţi mânile
Să şezi tot într-un loc,
Cu a lor naiade veştede
Te vor prinde la Joc;
Cu fauni şi cu satirii,
Hidoşi bătrâni silvani,
Duhuri care sunt mucede
De duouă mii de ani!