Mâncarea au fost proastă şi cu puţine feluri. Dar aerul buneivoiri şi al bunătăţii, care era firesc la acest prinţip, cheful cel iubitor al copiilor săi, evgheniceştile şi gingaşele graţii ale maicii lor Amasilii, cei mai frumoase din femei, plăteau mai mult decât luxul. şi Pitacus, încunjurat de familia sa, s-ar fi arătat cel mai fericit din oameni fără o rană de melanholie care în ochii şi în faţa sa se părea că-i întristează fericirea. El, auzind de unde îi venea pirostia de aur şi curiositalele neprimiri ce făcuse ceilalţi înţelepţi:

— Aşadar, au zis el, nici unul nu-i mulţămit de sine, şi fieştecare dintr-înşii are în sufletul său un judecător mai cumplit decât cum ar fi zavistia chiar, cât este ea de nedomolită. Ah, să credeţi că li s-au căzut vestea şi numele şi, aşa cum şi povestiţi, ei nu au în pământul lor un criminător care se sileşte a-i necinsti. La aceste cuvinte o adâncă oftare au ieşit din sânul său, şi, după o lungă tăcere, el au întrebat pe soli de cântau în Elada stihurile pe care Alcheu le făcuse asupra lui şi care îl catigoriseau ca un uzurpator şi tiran al patriei sale.

Ei l-au încredinţat că aceste scârnave stihuri, şi cunoscute de aşa, nu aduceau ocară decât celui ce le-au făcut.

— Ai înţeles? i-au zis crăiasa, acest duh rău este cunoscut, şi fierea de care este plin nu este o otravă decât pentru dânsul
Însuşi. Uită-l deci pentru totdeauna, după ce-l vei ierta.

— Aşa, au zis el, eu voi crede că toţi defaimă satira, dar, defăimând-o, fieştecare o ştie de rost.

După ce s-au sculat de la masă, crăiasa s-au dus cu copiii ei. şi Pitacus, primblându-se cu deputaţii prin grădinile palatului său:

— Cerul îmi este martur le-au zis el, că priimind scaunul ce lesbienii mi-au dat, eu m-am plecat totdeauna la cererile celui mai mare număr şi la voile oamenilor celor buni. De atunce am făcut pentru dânşii aceea ce un părinte iubitor ar fi făcut pentru copiii săi cei iubiţi, dar însă, cu toate aceste, ticălosul acesta Alcheu nu conteneşte de a înnegri stăpânirea mea şi de a otrăvi facerile mele de bine. în stihurile sale, pravilele mele sunt lanţuri, puterea mea nu este decât un jug, însuşi bunătatea mea este o cursă spre a înşela pe oameni, şi pară şi blândeţa care i-am arătat-o totdeauna cât au fost supt puterea mea, zice că este o lucrare unde de frica defăimării sau de nădejdea cu care m-am măgulit că mă voi face un linguşitor. Ah, marturi mi-s dumnezeii că eu n-aş fi vroit de la dânsul decât să tacă. Ce i-am făcut! I-am răpit acest scaun pe care el mă vede cu ochii sclipind de mânie? Cu ce silă, cu ce nedreptate m-am făcut uricios? şi chiar altul afară de el în Lesbos, în Elada mă poate învinovăţi de a fi un tiran? Poate aceste stihuri, în care el mă zugrăveşte cu cele mai negre văpseli, vor ajunge şi la strănepoţi. Dumnezeii, pentru pedeapsa mea, au dăruit darul duhului unui mincinos. Ah! cum această poveste ţărănească se arată mincinoasă, că, când şerpii se hrănesc cu ierburile ce odrăsleşte Eliconul, ei îşi pierd veninul. Dar inima lui Alcheu este mai plină decât inima viperei, şi el îl revarsă pe împărăţia mea cu mari valuri. Solii au vrut să-i răspundă că numele cel drept întunecă pe pârâşul său şi care vreodată, i-au zis ei, au declarisit mai înalt decât tine ura sa cătră tirani? Nu eşti tu carele te întrebai: Care este cea mai rea hiară, şi care ai dat acest răspuns vrednic de pomenit: Printre dobitoacele sălbatece tiranul, iar printre cele dumesnice linguşitorul? şi deci pe tine însuşi te vor învinovăţi de tiran?

— Nu, eu nu sunt nicicum tiran, au zis el, căci nici nu voiesc să fiu. şi lăsând stăpânirea mea, eu voi da samă cerului şi pământului de metahirisirile ce am făcut cu dânsa.

— Tu, Pitacus, au strigat deputaţii, tu, pentru că să te faci plăcut unui critic fără ruşine, să laşi puterea de a face un norod fericit?

— Aşa, o voi lăsa-o, pentru ca să întunec zavistia. Acest norod ar avea încă trebuinţă de mine; eu o simţesc; nici pravilele, nici năravurile, nici fericirea sa nu sunt încă bine statornicite, pacea şi îmbielşugarea pe care eu i-am dat, au răutăţi la care eu ştiu că el este plecat. De va pica iarăşi în moliciune şi în lene, el nu va întârzia de a se strica din nou, şi poate de a se lăsa la cea mai primejdioasă neânfrânare. Aceasta mi-o zic în toate zilele cei mai înţelepţi ai lesbienilor.

Dar aşa fel este slăbiciunea mea, că în zădar zeci mii de glasuri se ridică pentru ca să binecuvânteze dulceaţa şi bunătatea ocârmuirii mele; un om singur îmi strică în fundul inimii toată bucuria şi fericirea. Eu îl văd ca pe o furie urmându-mă în viitoare vremi. Acest norod, ce m-ar fi binecuvântat, va fi de mult în ţărnă, şi Alcheu va trăi, necinstindu-mă din vârstâ în vrâstă. şi numai el va fi ascultat; în vremea tăcerii nopţii stihurile sale cele fără ruşine, dar arzătoare, stihurile sale cele ce scânteiesc de turbăciune şi de duh plin de fiere şi de dulceaţă, batjocuritoare şi armonioase răsună la urechea mea.

Vor trece din gură-n gură, şi mi se năzare că pare că-l aud cântându-le în mijlocul noroadelor adunate, încordările lirei sale tulbură somnul meu, şi printre aceste încordări eu aud aceste straşnice cuvinte: Conteneşte, ticălosule Lesbos, conteneşte de a sluji un tiran. O, nu! eu nu o am nicicum această putere a înţelepciunii, această putere care calcă în picioare şerpii zavistiei şi ai răutăţii şi care merge cu un pas întreg şi slobod pe cărarea cea dreaptă a datoriei. De aş fi un adevărat înţelept, în zădar Alcheu m-ar ocărâ; eu i-aş lăsa opinia (socotinţa) obştească şi aş lăsa stihurile sale să înşele numele meu, şi aş fi norocit cu mine însumi de binele ce aş fi făcut, de binele ce eu aş face locului meu. Dar nu, eu sunt neodihnit, mişcat, tulburat ca un copil de aceia ce vor gândi de mine, asemene cu căprioara cea fricoasă ce aleargă din pădure; huietul vânturilor, sunetul frunzelor mă sparie. Duceţi de aice pirostia de aur căci nu se cuvine slabului şi mişelului Pitacus.

— Dar la cine deci în sfârşit să ne adresărisim? l-au întrebat trimeşii Pitiei.

— La Periandru de la Corint, au răspuns craiul Lesbosului. Periandru nu cere să fie pus în numărul înţelepţilor, dar el iubeşte să li samene şi îi place să-i asculte.

Adeseori la o masă el i-au adunat, el îi cunoaşte pe toţi, şi el însuşi va şti să-i preţuiascâ mai bine decât altul. Dar, pentru mai multă încredinţare, duceţi-vă de-i cereţi în numele dumnezeului care vă trimete ca să-i poftească la masă. Acolo, cu paharul în mână şi cu pirostia de aur pe masă, ei însuşi vor judeca la care acest preţ a înţelepciunii heleniste (se cade a fi) prezantarisit prin mâinile voastre.

Acest sfat au fost ascultat, înţelepţii, poftiţi de Periandru, s-au dus toţi la Corint unde au şezut la masă împreună cu solii de la Milet şi de la Cos.

— Acum, au zis Periandru la cei de la masă, pe la sfârşitul mâncării, după ce au adus pirostia pe masă, încorunată cu flori, fiiştecare pe rând să ni zugrăvească înţelepciunea, şi preţul să fie dat la acel ce va părea că împreună la cel mai înalt grad haractirurile adevăratului înţelept. Veţi fi judecaţi de cei ce vă sunt asemene.

Atunci, după obiceiul ce urma la adunări oamenii, vorbind fieştecare când îi venea rândul, unii au zugrăvit înţelepciunea: o asemănare a sufletului nesmintită şi întru unul şiîntr-altul noroc; alţii: o adâncă cunoştinţă de sine, îndeletnicită a se face mai bun şi mai fericit; alţii, iarăşi, o înfrânare în pofte care nu trece niciodată peste trebuinţile cele adevărate a firii; alţii: darul de a orândui vremea ce este şi de a se păzi de cea viitoare după sfaturile vremii trecute; celalalt: o tărie de suflet la cercarea patimilor; istalalt: împărăţia cea nespânzurată a rezonului pe voie. Bias era în coadă, şi când au venit rândul ce să vorbească şi el, — înţelepciunea, au zis el, este aceste toate la un loc; de unde eu socotesc că înţeleptul cel adevărat nu este un muritor, dar un dumnezeu şi un dumnezeu după cum nu sunt nicicum. Socotinţa mea deci este ca să se trimată pirostia de aur la dumnezeul care ne face să o primim, căci a lui este.

Aceste gnomii i-au împăcat pe toţi şi pirostia Elenei s-au afierosit la capiştea de la Delfi, ca să slujească de scaun preutesei lui Apolon.

Dară ce această mare treabă s-au sfirşit aşa, sola au vrut sâ heretisească pe Bias de împlinirea socotinţei sale.

— Heretisiţi-mă, le-au zis el, de un mult mai bun noroc. Eu sunt cel mai fericit din oameni. Eu mi-am găsit câinele, şi nu mai doresc nimica.