Băile de Ems sunt frecventate de o soţietate aleasă. Pe la începutul timpului curei vin nemţii, ruşii, leşii; iar în iulie năvălesc franţezii şi englezii; atunci nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi volanele parizienelor; însă deşi eticheta face petrecerea îndestul de monotonă, cel puţin ai mângăierea că te găseşti într-o adunare cumsecade. De la 7 şi pănă la 9 oare, vezi trecând pe promenadă feluri de figuri care de care mai ţanţoşe.

Vezi acest ofiţer ce se primblă la braţ cu un june elegant în civil? Unul e duca de Meiningen şi celalalt prinţul Gheorghe de Prusia. Iată contele de Morny. Văzându-l cineva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Boulogne cu contesa d'Imécourt, ar zice că e un faşionablu de la jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III. Dar figura astă poznaşă ce face să râdă pe duca de Richelieu? Acesta-i Levassor, comicul de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem câteva seri vesele.

Iată doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Rezinska, contesa Potoţca ş.a. Dama astă tomnatică, dar plăcută încă, întovărăşită de două fete atât de elegante una altia, încât nu lear putea cineva deosebi dacă, prin un Joc a naturii, n-ar fi una brună şi alta blondă, dama asta e o americană bogată ce nu-i nici prinţesă, nici marchiză; republicanii aceşti de piste ocean sunt mai presus de asemene deşertăciuni. Ea e doamna Hutton, nimic mai mult; dar, zău! dacă lumea nouă produce asemene frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche?

O, ce toaletă eccentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cât o prinde de bine, şi cât e de gentilă miss Sheppart!

— Miss Sheppart? Ce-i aceea?

— E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Parisului. Mai mult nu ştiu, şi nici vreau să vă spun.

Nu vă miraţi de eleganţa toaletei astei dame nalte şi palide. Dumneaei e madama Gerson. Toate aceste bogate atururi iese din magazinul bărbatu-său, cel întăi (magazinul vreau să zic) din Berlin.
Pe bancul acela, lângă câţiva lorzi englezi, şăde generalul rus Enghelhard, ce vorbeşte c-un june ofiţer din marina franceză, care-şi pierdu un picior la Crâm. Ei fumă şi conversează cu atâta familiaritate, încât n-ai gândi să sunt duşmani.

Precum videţi, nu se poate nime jălui că nu e în bună companie, dar — o rezic — petrecerea e sarbedă, şi viaţa îndestul de monotonă.

La 5 oare dimineaţa alergi la izvor, şi pănă la 9 înghiţi la apă caldă primblându-te — dacă nu plouă — prin grădină, şi ascultând orhestru. Aice întâlneşti tot aceeaşi soţietate, însă în haine de baie. Dacă vremea e închisă, vezi englezii învăliţi în mari şaluri de lână, care le dă o înfăţişare foarte poznaşă; iar în boneta şi capotul acesta, n-ai gâci pre dama cea elegantă ce-ai întâlnit-o aseară la promenadă. La 9 oare nu mai vezi pre nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încât două oare promenada şi salonul sunt deşerte. La 11 încep a ieşi. Ia seama bine să nu te ademenească magararii care te-aşteaptă cu dobitoacele lor la scară. Mossie! Mossie! Vollen Sie reiten? îţi strigă cu toţii. De cumva din ochi-ţi prepun că poate mai te-ai îndupleca a face o cursă, te-ai prăpădit! Te vezi încungiurat, înhăţat în braţe şi pus pe un magar care pleacă fuga, duduit cu băţul dinapoi de cornacul său, încât când te trezeşti, eşti acum pe potica muntelui. Dacă ai scapat de cursa asta, n-ai decât a te duce în salon, unde jucătorii s-au adunat, sau la cabinetul de cetire, unde curiozii răscolesc jurnalele, ori la colonadă, unde lălăii cască gura pe la mărfurile expuse prin magazine.

Dar a trecut o săptămână. Ai călărit pe mai mulţi magari, ai vizitat Nassau, Stoţenfels, Kemenau ş.c.l.., toţi munţii şi colnicele. Cunoşti toate obrazele cu care te întâlneşti mai de multe ori pe zi; ai învăţat de rost toate polcele ce le executează orhestrul, ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă, ţi-ai cercat norocul la ruletă, ţi s-a lâncezit sufletul de apă caldă, în sfârşit poate ai avut noroc ca noi, să râzi de cântecele lui Levassor, să asculţi încântătoarea vioară a lui Vieuxtemps, şi fermecătorul glas a privighitoarei nordului Jenny Lind, ce să mai faci? monotonia te-a săturat, şi urâtul începe a se ivi.

Atunci contele Bismark, comisarul ducăi, iscodeşte vro nouă petrecere. Vezi anunţat odată că mâine fiind ziua aniversară a a.s. ducăi, va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută. Poţi vedea toate aceste pentru un florin? Altă dată, că la promenadă va juca muzica militară. Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi, dar în haine milităreşti. Uneori e un steeple chase de nou soi. Într-o dimineaţă am văzut că se strânsese toţi magararii din Ems şi împregiurimi, cu urechiaţii lor cursieri. Întrebând ce va să zică asta, un poznaş ne răspunse că se pregătise cavaleria ducăi de Nassau ca să meargă să iaie Sevastopolul; era o alergare de magari, unde biruitorul se poartă pe una şi singura stradă a Emsului, ca un triumfător roman.

Ne se mai spusese că codrii ducatului sunt plini de vânat, şi că poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vâna, întovărăşit de un pădurar; încât dacă te vei scula înaintea soarelui, şi te vei înturna după apusul lui, negreşit poţi întâlni două, trei căprioare: dar ţi se dă de ştire că nu poţi trage în dobitoc, decât dacă are mai bine de un an, sau mai puţin de zece. Atunci cercetezi...

— Metrica căprioarei?

— Ba nu; dar când trece dobitocul, te întorci cătră pădurar şi-l întrebi: — Ce vrâstă socoţi că poate să aibă căpriorul acesta? Pădurarul se uită cu o căutătură ispitită, şi-ţi răspunde: "unsprezece luni!" sau "doi ani şi jumătate, poţi să-l împuşci". Mai de multe ori vânatul se foloseşte de conversaţia asta, şi se face nevăzut; se întâmplă însă uneori, de ai vreme să tragi şi să cadă.

Atunci pădurarul ia dobitocul, care e destinat pentru masa ducăi, şi îţi lasă mulţămirea să te crezi bun vânător.

Frunzele însă încep a îngălbeni, avgust e cătră sfârşit, şi nopţile s-au mărit. Nu-ţi rămâne atunci altă de făcut, dacă nu vrei să pierzi toată iluzia Emsului, decât să alergi iute la Coblenţa, să te sui în cel întăi tren, fără să mai întrebi unde merge, şi să te duci — unde te trage inima sau interesul.

Scrisoarea XXXI

(Alexandru Donici)

Când la 1812 Turcia în urma rezbelului ce avusese cu Rusia viola toate tractatele şi capitulaţiunile noastre, cedând puterii învingătoare jumătate din teritoriul Moldovei, şi când magnaţii naţiunii române strivite şi umilite, în loc de a protesta, precum făcuse Ghica bătrânul când se luase Bucovina, nu găsise nimic mai nimerit, decât să se adreseze la Poartă, cerând în locul pământului cedat să se dea Moldovei câteva judeţe din Muntenia multe familii rămaseră în Basarabia. Între aceste era şi familia Donici, de origine veche şi nenorocită.

Pe atunci Alexandru Donici era copil. Părinţii săi neputându-l învăţa limba sa (pentru că şcoalele române erau condamnate, Basarabia trebuind neapărat să se rusească), l-au trimis la Petersburg, unde alte învăţături afară de cele militare neesistând, a trebuit vrând nevrând să-l facă oştean. Au plâns mult bieţii părinţi când au luat astă hotărâre; a plâns mult şi el, depărtându-se de casa părintească; dar ce era de făcut alta decât să se supuie soartei sale? S-a dus la Petersburg şi a intrat în corpul de cadeţi. Însă avea el oare vocaţiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dânsul, când după câţiva ani a căpătat rangul de ofiţer.

— "...Când de pe malurile verzi şi înflorite a Bâcului şi a Răutului, unde mă scăldam vara sub caldele adieri a zefirilor, m-am văzut deodată pe ţărmurile neguroase ale Nevei, unde se vede atât de rar soarele, unde în locul dulcii limbi cu care mă legănase mama, nu auzeam decât o limbă aspră ca şi climatul; când mă văzui părăsit între străini ce nu mă înţelegeau, silit de dimineaţă Vezi Revista Carpaţilor de G. Sion, Nota lui C.N. E vorba — probabil— de articolul: Trădarea Basarabiei, semnat Iassiorum Municipium.(Rev. Carpaţilor, 1861, I. p. 577,641). pănă în sară a face marşuri cu mai multe oca de fier pe umăr şi a învăţa manevrarea puştei în douăsprezece timpuri, desperarea mă cuprindea şi zeu! nu ştiu dacă arma pe care o purtam toată ziua, n-aş fi întors-o ca să o slobod în pieptul meu, dacă ar fi fost încărcată. Viind la cazarmă mă aruncam pe tristul meu pat; camarazii mei râdeau, cântau şi se jucau, iar eu plângeam, gândind la ţara mea, ţară unde era Făt-Frumos şi Ileana Cosânzana..."

Astfel se petrecură zilele sale, după ce, după mulţi ani de suferinţă, fu numit praporscinicu (sub-locoteninte) şi trimis la polcul N. de infanterie. Din norocire regimentul acela era tăbărât aproape de Basarabia. Donici abia se prezentă comandantului şi, cerându-şi concediu, alergă să-şi vază părinţii, însă nu găsi decât mormântul lor! Pierzând singura mângăiere ce-i mai rămăsese, se lăsă de oaste, şi peste puţin trecu în Moldova.

Nu ne aducem aminte dacă mai trăia încă unchiul său Logofătul Andronachi Donici, care singur cu bătrânul Flechtenmacher ştia pe atunci Pandectele, încât umbla asupra-i şi-o epigramă care zicea: Dacă ai vro judecată, Mergi la Donici de-o arată; Că el pănă şi-n pilaf Va găsi vrun paragraf... etc.

Nu ştim unde găsea el paragrafurile, ştim numai că era un om versat în jurisprudenţă, şi că o prescurtare de legi ce el a publicat, este şi astăzi căutată în tribunalele Basarabiei.

Aici Alexandru Donici găsi rude şi amici, dar găsi mai ales limba sa. Voind să-şi facă o poziţiune socială, intră în serviciul ramului decanic, şi după ce îşi pierdu soţia ce o luase, se însură de al doilea. Acum greutăţile casei începură: copiii se năşteau pe tot anul, şi el nu era avut. Cu toate aceste cu mica leafă ce avea, cu venitul unei Tatăl cunoscutului nostru artist. Nota autorului. moşioare, şi mai ales cu o mare cumpăneală şi economie îşi ţinea casa; iar virtuoasa lui soţie se trase la ţară, consacrându-se numai la creşterea copiilor săi. Singura lui recreaţiune era poezia. Debutând prin Căruţa poştei , cântecel care curând se făcu popular, traduse apoi Ţiganii de Puşkin, poem atât de frumos şi de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri, pănă ce încercându-se cu apologul, se desveli adevăratul poet.

Pe atunci, mai mulţi juni români ce-şi terminase studiile în străinătate, înturnându-se în ţară îşi propuseră a da un impuls literaturii lâncezânde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu; publica Dacia literară şi Arhiva română, colaţiona şi da la lumină cronicele noastre uitate de atâta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranţa prin Iorgu de la Sadagura, cea întăi verigă a acestei preţioase salbe de bucăţi teatrale cu care el împodobi scena noastră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ş.a. Peste Milcov, Eliad , demn următor a lui Lazăr, corecta limba. Boliac, Alexan- drescu, Rosetti ş. a., urmând Cârlovilor şi Văcăreştilor ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. În Transilvania şi Banat, Bariţiu, Murăşanu ş.a. subţineau naţionalitatea. Numai în Basarabia, abia bătrânul Stamati mai da semn de românism; Hâncu şi Hâjdău amuţise. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toţi care scriam. Ea fu primită cu încântare de public, dar vântul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care nu putea uita nici Satirele lui A. Cantimir , nici scenele din viaţa lui Lăpuşneanu şi a lui Ghica Cogălniceanul şi luând drept pretecst o nevinovată poveste , sub cuvânt că atacăm religiunea suprimă foaia; aceste însă rămân a se descrie de acel ce va întreprinde de a publica istoria literaturii române, operă de care suntem lipsiţi pănă acum. Traducere din slavonă de A. Donici şi C. Negruzzi. Nota autorului. Vezi foaia Propăşirea. Vezi Toderică.

Anul 1848, atât de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, şi telescopul Arago prinse ceaţă. Prea puţini din români rămaseră credincioşi cultului muzelor, şi între aceşti puţini nu trebuie a uita pe Donici. El făcea din când în când câte o fabulă, şi după ce o cetea amicilor săi, o ascundea degrabă în portofoliu; şi astfel a urmat, pănă ce oara morţii a sunat!

Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor faceo alţii mai competenţi decât noi. Nu vom termina însă această schiţă ce e numai o tristă amintire, fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui în ziarul Trompeta Carpaţilor:
"Alecu Donici nu mai este! Plângeţi, dobitoacelor! Voi, cărora el ştia a vă da atât spirit! Istoricul vostru a murit.

"Ştim că ne va spune că avem mulţi poeţi, infinitus est nume- rus
, atât de mulţi, încât nu mai putem alege pe cei buni din cei răi. Ştiu că sunt şi destui prozatori, însă operele lor sunt atât de grele de mistuit, încât preferim a ceti Alecsandria, decât multe alte scrieri pretenţioase. Este aceasta un viciu al gustului nostru?

Se poate. Dară ne vine să zicem şi noi cu poetul: Si Peau d'âne m'était conté, J'en aurais un plaisir extręme.

"Tot aşa e şi cu fabulele lui Donici. Cine nu-şi aduce aminte de Gâştele , de Pufuşor pe botişor, de Judecata momiţei, de Carul cu oale , de Măgarii din Parnas, de Lupul nazir, ş.c.l., ş.c.l., ar trebui să le înşirăm pe toate.

De la Esop, pe care-l silabisim pe băncile şcoalei, pănă la Lafontaine, Krâloff, Donici, apologul ca şi proverbul a fost totdeauna înţelepciunea naţiunilor. În fabulă vezi pe judecătorul prevaricator, pe dregătorul nedrept; şi acei pe cari nimene n-ar cuteza a-i numi pe nume, apologul îi arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momiţe, şi toată lumea îi cunoaşte. Şi să nu crează cineva că e lesne a face o fabulă. Francia avu mulţi fabulişti: nici unul însă nu ajunse pe Lafontaine, şi să vă spun pentru ce? Pentru că fabula nu sufere secătura şi umplutura: ea cere pe lângă talent o bunomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Şi cine avea mai multă bunomie decât Donici! În bordei ca şi în palat, fabulele lui sunt cetite şi înţelese.

"Când după un fatal duel, A.Puşkin, poetul rus a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala statului şi să se vândă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşători ca să capete pâinea de toate zilele. Oare acea ce făcu pentru Puşkin sub Ţarul Muscalilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor?"

Scrisoarea XXXII

(Despre limba românească)

Dacă ne încercăm a face oarecare observări asupra limbii noastre, facem cunoscut mai-nainte ca să fie tuturor ştiut, că n-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori, voim numai să emitem şi opinia noastră alăturea cu a altor filologi, ce au lucrat şi lucrează pentru limbă.

Ne aducem aminte de decadinţa în care căzuserăm în privinţa limbii sub domniile străine. În conrupţia generală, se corupsese şi ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turcogrece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o românească pestriţată. Damele noastre începură a nu putea pronunţa pe ş, pe ч, pe џ. Ele ziceau: mozicule, nu stii că nu se sede zos dinaintea duduţelor?

Aşadar, limba moştenită de la străbuni, se căpia cu feluri de peticării eterogene şi eram în risc a pierde cea ce aveam mai scump: limba!

În timpul acesta, vro câţiva literaţi transilvani şi bănăţeni, văzând cu groază că fraţii lor — noi din principate — ne ducem de râpă, începură a scrie mai multe dizertaţii prin care ne arătau originea noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată bunavoinţă ce aveau de a ne îndrepta, scrierile lor aveau şi ele defecte, căci şi la ei se introdusese iarba rea (deşi în mai mică câtime decât la noi): şi ei aveau cârpele de ziceri germane şi maghiare şi terminaţii ungare, cari sunau rău la urechile noastre. Pe lângă aceste, noi nu eram deprinşi cu scrieri serioase, noi care în ignoranţa şi superficialitatea noastră, ne socoteam foarte eleganţi şi erudiţi, când făceam versuri precum cele următoare, model de pedantism şi de rău gust: