Îndată putu să se coboare şi, luându-şi rămas bun de la omul nostru, se duse cu coasa de-a umere.

Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvârşit sănătos şi începu o nouă viaţă, având puterea juneţii şi cercarea bătrâneţii.

Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a urmat ca şi întăi a-şi împlini toate poftele şi mai ales cele trupeşti, făcând bine când găsea prilej, dar fără să gândească la mântuirea sufletului său, ca şi mai înainte.

Sfârşindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăşi:

— Gata eşti? l-a întrebat.

— Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieş lângă vatră, pănă ce va veni. Aştept numai să mă spovedesc şi apoi să intru în noianul veciniciei.

Moartea, ca o bună şi îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzând atâta zăbavă, zise gazdei:

— Moşnege, nu ţ-ai putut căuta de suflet de un veac de când nu ne-am întâlnit?

— Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrânul c-un zâmbet de luare în râs.

— Dacă ţi-e vorba aşa, strigă Moartea supărată de nelegiuirea lui, ţi-oi arăta eu!

— Şuguieşti? zise Toderică, văzând-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te ştiu că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui câţiva ani.

— Câţiva ani, ticălosule! (şi se trudea să se deie jos de pe vatră).

— Negreşit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am săturat de bătrâneţe; m-oi mulţămi cu patruzeci de ani.

Moartea simţi că o putere nevăzută o ţinea pe scăuieş precum odinioară în copac, dar de ciudă şi de mânie nu voia să deie nimic.

— Ştiu un meşteşug să te fac blândă, zise Toderică; şi îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de vreascuri.

Focul îndată s-a aprins şi a împlut de pară şi de fum într-atâta cuptorul, încât Morţii îi venea să-şi deie duhul.

— Valeu, valeu! a strigat, simţindu-şi bătrânele oase prăjinduse; scapă-mă şi făgăduiesc să-ţi dau patruzeci ani de sănătate.

Atunci Toderică i-a dat drumul şi Moartea a fugit pe jumătate pârlită.

Sfârşindu-se şi anii aceştia, s-a înturnat să-şi ieie omul, care o aştepta la uşă c-un sac de-a spinare.

— Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela?

— Sufletele a doisprezece jucători, prieteni ai mei, pre care i-am scos din iad, sunt acum vro sută cincizeci de ani.

— Vie dar şi ei cu tine! zise Moartea, şi apucându-l de chică, se înălţă în văzduh, zbură spre apus şi se vârî în ocna părăsită.

Sosind la porţile iadului, bătu de trei ori.

— Cine bate? au întrebat din năuntru.

— Toderică jucătorul, răspunse Moartea.

— Să nu cumva să deschideţi! strigă Scaraoţchi, aducându-şi aminte de stosul ce jucase cu el; coţcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăţia.

Scaraoţchi nevrând să deschidă, Moartea, vrând-nevrând (căci dorea să-şi răzbune) şi cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri.

— Cine eşti tu? întrebă sfântul Petre pe Toderică, după ce Moartea l-a pus dinaintea porţii raiului.

— Vechea voastră gazdă, răspunse el, acel care odată v-a ospătat cu vânatul său.

— Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? Nu ştii că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai!

— Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit aşa, când ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-aţi cerut găzduire.

— Toate aceste-s frumoase şi bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-l arăte aspru, deşi se cunoştea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dându-ţi drumul în rai fără de ştire. Îngăduie pănă voi spune stăpânului şi apoi vom vedea ce-om putea face.

Domnul nostru, înştiinţându-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenuncheat pe prag cu sufletele sale, având şese în dreapta şi şese în stânga şi milostivindu-se:

— Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste sunt drepte a iadului, mi-e nu ştiu cum să le priimesc.

— Doamne! zise Toderică, când am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărăşit de doisprezece călători şi eu v-am priimit pre toţi şi v-am ospătat şi v-am găzduit cum am putut mai bine.

— Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zâmbet îndurător. Haide intraţi, de vreme ce aţi venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almintrele n-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea.

N.B.
Povestea asta se tipări în foaia Propăşirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului decât ca meritând vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze pe autor!