Lupu şi mielu
Cel mai tare
Îi şi mai mare.
Cine a zis vorba aceasta a avut un cap prea bun
Precum veţi vedea curat din povestea ce-oi să spun.
Un miel s-adăpa din apa unui limpede pârâu;
Un lup hămesit de foame, umblând după demâncat,
Cum zări pe miel îi zise: — Eu aşi fi prea nătărău
Când aşa prilej îmi pică negândit, neaşteptat,
Să-l las din mână să-mi scape.
— Spune, cine ţi-a dat voie să-mi tulburi a mele ape!
(îi strigă cu un glas aspru, de mânie înăduşit)
Spune-mi, cum ai îndrăznit,
Dihanie prea urâtă, să-ţi moi botu afurisit
În însăşi acea apă din carele şi eu beu?
Spre pildă altor obraznici pe loc vei fi pedepsit.
Mielul, tremurând ca frunza, îi zice: — Stăpânul meu,
Mă rog înălţimei tale ca să nu fii supărat,
Că, zău, nu sunt vinovat;
Eu beu apă mai la vale decât înălţimea ta
Şi nu ştiu cum putui dară băutur-a-ţi tulbura.
— O tulburi, îţi zic! îi strigă dobitocul cel cumplit,
Şi m-am înştiinţat însă că an tu m-ai suduit.
— Doamne! Mă rog de iertare, an eu nici eram născut;
Răspunde cu plecăciune mielului năpăstuit.
— E frate-tău, dar. — Eu n-am frate. — Apoi tot vrunul din voi,
Căci vă cunosc eu prea bine, blăstămate lighioi,
Ştiu binele care-mi vreţi şi tot ce ziceţi de mine
Voi şi cânii şi godanii, când îndemână vă vine.
Mi-a venit şi mie vremea să mă pot răsplăti odată.
Zicând, pe miel îl înhaţă fără altă judecată,
Îl duce-n fundul pădurii, subt un copac se aşează
Şi tot mi ţi-l ospătează.