Curier de ambe sexe, nr 10, august 1839

Cât e de crud, să te-afli între ai tăi străin!
Eliad , Visul

Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea,
De ce voieşti să afli cumplitul meu necaz?
Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea.
Când vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz.

Întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie?
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ?
Amara mea durere, ah! nime nu o ştie,
Şi nime nu va şti-o păn-voi intra-n mormânt.

O inimă ce simte e vrednică de jale,
Ca floarea cea plăpândă ce creşte pe-un ţărm sec,
A patimilor vifor uscând frunzele sale,
O lasă veştezită de-o calcă toţi câţi trec.

Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare
Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere şi venin,
Nu pot să facă altă decât să mă omoare.
Dar însă... nu-s aceste ce-mping al meu suspin.

Aceea care trista-mi viaţă-nourează,
E un secret ce zace în inimă-mi ascuns,
Iar raza bucuriei în veci nu-l luminează,
Şi dulcea mângăiere în ea nu a pătruns.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

De n-aş fi simţit poate aş fi şi eu în lume
Asemene cu alţii ce au al ei favor,
Ce orbi de fumul slavei îşi cumpără un nume
Vânzându-şi conştiinţa şi Dumnezeul lor.

Eu nu am fost ca dânşii, de-aceea-n suferinţă
Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti,
Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă,
C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti.

Viaţa-mi negurată tu poţi s-o faci senină,
Copilă tinerică, cu îngrijirea ta;
Când văd ochii tăi umezi, zâmbirea ta cea lină,
Aş vrea — de-ar fi putinţă — durerea-mi a uita.

Şi toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine,
Dumbrava, râul, câmpul, azurul cel ceresc.
Când seara luna iese, şi tu eşti lângă mine,
Mai mare fericire pe lume nu doresc.

Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie,
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ;
Amara mea durere, ah, nime nu o ştie,
Şi nime nu v-a şti-o păn-voi intra-n mormânt!

              1839, august