O, de-ai şti cum şoapta ta divină
Deschide-al visurilor labirint,
Că ce văd eu în privirea-ţi senină
N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ.
E-atâta scris ş-atât nu-i scris în sine,
Încât ar trebui un trai de sfânt
Ca să-nţeleagă şoapta ta surprinsă,
Privirea ta cea dulce şi aprinsă.

Şi de-ar pricepe-o... ştii tu ce ar zice
Acel fără de seamăn muritori?
Ţi-ar împleti cununi de aurite spice?
Ghirlănzi de stele mestecate-n flori?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor şi iar de-amor?...
Ce-ar zice e... o ştiu ­ şi eu ţi-o zic:
Privind în ochii-ţi n-ar zice nimic.

Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine,
Ce e de zis la frumuseţea ta!
Să-şi smulgă părul când gândeşte-n sine
Că nu-i pe lume faţă ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre şi senine,
Sân ca al tău de alb ­ o caldă nea ­
Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,
De aur bucle-aşa frumos să şadă.

O, lasă-mă să mângâi a ta frunte,
Să plec pe sânu-ţi capu-mi obosit.