- Măi văcari, măi, veniți de mă scoateți din inima pămîntului, că vă fac pe voia gîndului !

Văcarii se luară după glas, pînă deteră peste Neghiniță. Unul, mai rău și mai prost dintre ei, vru să-l strivească și-și repezi călcîiul din băierile inimii. Neghiniță țîști, și sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pămîntul, își scrinti piciorul și începu să se vaiete. Ceilalți începură cu măciuca și, cum izbeau, rămîneau cu jumătatea în mînă, iar ailaltă se ducea zbîrnîind.

- Să nu vă păziți vacile, cum vă păziți mințile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar ! le zise Neghiniță, și se dădu vîntului.

Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiașul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniță se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiașului:

- Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul ? și-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul ? și-l înjugă omul. Munții nu-s mai mari ca oile ? și-i pasc turmele. Pămîntul nu e mai mare ca fierul plugului ? și-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor ? și-l culcă toporul la pămînt. Tu nu ești mai mare ca mine ? și te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.

Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniță sări pe-un cal și începu să strige: "Hi, hăi, hi, hăi !" Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut douăzeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iată și un negustor care trecea la scaunul împărăției.

- Moșule, îi zise negustorul, cine mînă caii așa de grozav, că eu aud "hi-hăi, hi-hăi" și nu văz pe nimeni !

- Ei, tată, răspunse bătrînul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da' cu mintea cît zece ca mine și ca d-ta.

Neghiniță opri caii și sări în palma unchiașului. Cum îl văzu negustorul, se gîndi să ducă împăratului așa minune.

- Moșule, îți dau o pungă de bani pe el.

Neghiniță, sfîr, în urechea moșului și îi șopti ce să vorbească. Și moșul zise, crezînd că de la el zice:

- Tu, care vinzi și cumperi, ai cumpărat vrun suflet p-o pungă de bani ?

- Îți dau... două. Și iar moșul, după Neghiniță:
- Două pungi... pentru un suflet?
- Îți dau... zece.

Moșul îngălbeni și zise, iar după șoapta lui Neghiniță:
- Sufletele se dăruiesc Domnului și se vînd Necuratului.
- Îți dau... douăzeci!

Și moșul, călcînd în gura lăcomiei, tăcu, cu toate șoaptele bietului Neghiniță.

Neghiniță văzu lăcomia, da' tot el șopti moșului:: "Fie !" Și moșul zise:

- Fie !

Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti și luă pe Neghiniță, vîndut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniță strigă moșului:

- Moșule, moșule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da!

Împăratul era la mare și la greu sfat cu toți cărturarii, că bîntuia seceta și molima. Și dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniță, împăratul rămase înmărmurit, învățații împărăției căscară ochii mari și se traseră de bărbile lungi.

- Nu se poate, măria-ta, așa ceva nu scrie la carte.
- Ba se poate, zise Neghiniță, sărind pe masa sfatului, că multe se pot și nu stau în cărți; și mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei.

Și după ce se minunară cît se minunară, începu sfatul. Neghiniță se sui pe mîna împăratului, pe umăr, apoi în creștetul capului, și de-acolo zise rîzînd:

- Învață, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari.

Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse:
- Așa e, Neghiniță, așa e.

Iar cărturarii își deteră ghies pe sub masă și plecară ochii în jos.

Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniță o casă cu zece caturi, cît o nucă de mare, toată din aur-lamur și împodobită cu pietre scumpe.

Neghiniță rămase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ție de năzdrăvănii. Și, încet-încet, pîși-pîși, pînă intră în urechea învățatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, și înțelese că acest vestit cărturar, în loc să se gîndească la sfat, se gîndea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intră în urechea cărturarului care zicea că știe mărtuntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gîndea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Așa află, pe rînd, că unul se gîndea la o cocoană frumoasă, că altul se gîndea cam ce lingușeală să cîrpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cît toate zilele, asculta cuvintele și întrebările împăratului.

Neghiniță, cum află gîndul tuturora, zbughi în urechea împăratului și îi șopti tot, din fir pînă în ață. Împăratul, crezînd că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mînie foc și le zise:

- Ei, tu, care cați în stele, ți-ai făcut ochii ochean și-mi vezi nasul cît un buștean. Astfel ți-e gîndul la sfatul domnesc?

Cărturarul se cutremură și dădu în genunchi, cerînd iertare.
- Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?

Doctorul se cutremură și dădu și el în genunchi.
- Tu, zise împăratul necăjit ălorlalți, te gîndești la secături și nu vezi că ești cu un picior în groapă; tu îți pregătești limba ca să mă minți; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decît în capul meu; tu nu știi că un învățat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toți oamenii, da' nu te gîndești că învățații sunt ca neoamenii; iar tu abia te ții să nu caști o gură cît să înghiți împărăția toată; numai ție ți-e mintea la sfatul domnesc.

Cu toții căzură în genunchi.
- Acum ce să le fac, zise împăratul mînios, să le tai capul?

Cărturarii muriră și înviară, iar Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului:

- Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învățați cine să mintă lumea?
- Să nu fie decît adevărul pe lume!
- Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ți-ai făcut socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mîncat, ai dormit, ai vînat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăția-sa împărăteasa, ba și fără ea, decît te-ai necăjit cu trebile și cu nevoile împărăției. Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii cînd lumea ar afla adevărul?

Împăratul zîmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zîmbi ca să dreagă treaba și îi iertă pe toți. Văzînd însă că cel din urmă cărturar, care se gîndise la sfat, tremura mereu, îi zise:

- Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
- Măria-ta, zise bietul bătrîn, mai bine să spui și eu decît să afli măria-ta. Iată, socotesc că nu știu nimic și tot mă gîndesc că mi-e leafa prea mică.

Împăratul rîse cu poftă și-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor și plecă cu Neghiniță în creștetul capului, nedomirit de cum ghicise gîndurile tuturora.

Împărăteasa și coconii ei, văzînd pe Neghiniță, se minunară, dar, cînd aflară că împăratul, la vreme de bătrînețe, ghicește gîndurile oamenilor, se cruciră și tot nu le venea să creadă.

- Împărate, zise împărăteasa, zău așa, ghicește-mi și mie un gînd.
- Să vedem, răspunse împăratul.