A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfîrşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astîmpăra foamea și-ntr-o bună zi, întîmplîndu-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pîinea cea zilnică.

Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gîndurile şi, zvîrcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă.

Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el nevesti-si:

- Ce-o să ne facem, femeie ? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, cînd nici pentru noi nu mai avem nici de unele?...

- Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mîine-n zori luăm copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi cîte-o îmbucătură de pîine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei !...

- Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfîşie...

- Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, atunci o să murim de foame tuspatru... Poţi să ciopleşti de pe-acum scîndurile pentru sicrie...

Şi femeia nu-i dădu pace pînă cînd omul nostru nu se-nvoi.

- Totuşi, mi-e tare milă de bieţii copii ! adăugă el cu obidă.

În ăst timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spusese zgripţuroaica de femeie către tatăl lor.

La un moment dat, Gretel începu să plîngă cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel printre sughiţuri:

- De-acu' s-a sfîrşit cu noi !

- Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mîhnită, o să găsesc eu o scăpare !... îi zise cu blîndeţe frăţiorul.

După ce bătrînii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizînd uşa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori pînă ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:

- Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace ! 

Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.

Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.

- Ian sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne !

Apoi dădu fiecăruia cîte un codru de pîine şi mîrîi printre dinţi:

- Asta aveţi de mîncare pentru la prînz ! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mîncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi !...

Gretel lua toată pîinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. 

Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi... 

Şi dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:

- Da' ce ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi ? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele !

- Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă... Stă, a naibii, cocoţată pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun.

Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:

- Prostănacule, nu-i nici o pisicuţă ! E soarele de dimineaţă, care străluceşte pe horn.

Acu' e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuţă şi că de fiecare dată cînd se oprea, scotea din buzunar cîte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:

- Acu', copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc !

Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cît aduseră, pînă ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, cînd vîlvătaia începu să crească, femeia grăi:

- Staţi lîngă foc, copii, şi hodiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi cînd om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.

Hansel şi Gretel se aşezară lîngă foc şi cînd se făcu ora prînzului, fiecare îşi mîncă bucătura de pîine. Şi cum auzeau tot mereu răsunînd lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor !...

Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de cîte ori bătea vîntul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean.

Cînd s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plîngă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:

- Cum o să ieşim din pădure ?

Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunîndu-i:

- Mai ai răbdare oleacă, pînă ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă !...

Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mînă şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scînteiau ca bănuţii cei de curînd bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi cînd începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă, cioc-cioc !, şi cînd femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicîndu-le cu prefăcătorie: