A fost odată un croitor şi un giuvaergiu şi au pornit ei împreună la drum, că aveau amîndoi cam aceeaşi ţintă.

Şi mergînd ei aşa, într-o seară, după ce soarele apuse în dosul munţilor, numai ce le veniră în auz sunetele unui cîntec îndepărtat, care se desluşea din ce în ce mai mult. Şi cum cîntecul suna ciudat dar şi deosebit de plăcut, îşi uitară de orişice oboseală şi-o luară repede înspre partea de unde venea cîntecul.

Luna răsărise de-acum pe cer şi lumina drumul ca ziua, aşa că cei doi călători putură să meargă fără de nici o oprelişte. Şi-n curînd, ajunseră la o colină. Şi pe colina aceasta zăriră o mulţime de omuleţi care se ţineau de mînă şi dănţuiau plini de voioşie, învîrtindu-se în cerc. Şi-n timp ce jucau de mama focului, cîntau cu toţii o melodie tare duioasă. Păsămite, ăsta era cîntecul pe care-l desluşiseră cei doi călători. În mijlocul piticilor se afla un bătrîn, care era mai mare de stat decît ceilalţi şi omuleţul ăsta purta un veşmînt împestriţat cu toate culorile şi-avea o barbă cenuşie, care-i atîrna pînă la glezne.

Croitorul şi giuvaergiul se opriră să privească la dănţuiala piticilor şi se minunară de frumusestea jocului şi de dulceaţa cîntecului.

La un moment dat, bătrînul le făcu semn să intre şi ei în joc şi omuleţii desfăcură cercul cu dragă inimă, îmbiindu-i la rîndu-le să se prindă în horă.

Cum era îndrăzneţ din fire, giuvaergiul se şi apropie dar vezi că croitorul se sfii la început şi rămase pe loc. Dar cînd văzu cum se veselesc cu toţii, îşi luă inima în dinţi şi se prinse şi el în joc. Cît ai clipi, cercul se închise din nou şi prichindeii se prinseră să cînte şi să topăie ca nişte apucaţi, făcînd sărituri de doi coţi. În acest timp, bătrînul scoase un paloş care-i atîrna la cingătoare şi începu să-l ascută.

Şi cînd fu de ajuns de ascuţit, aruncă o privire înspre cei doi străini că li se făcu la amîndoi inima cît un purice. Dar pînă să se gîndească bine la ce aveau de făcut, bătrînul îl apucă pe giuvaergiu de chică şi, cu cea mai mare iuţeala, îi tăie părul de pe cap şi mîndreţea de barbă stufoasă. Şi la fel păţi şi croitorul.

După ce-i sluţi astfel, bătrînelul îi bătu pe umăr, de parcă ar fi vrut să le spună că e bucuros că nu s-au împotrivit şi, dacă văzură asta, celor doi le mai veni inima la loc.

Moşneagul le arătă cu degetul o grămadă de cărbuni şi le dădu de înţeles să-şi umple cu ei buzunarele. Şi cu toate că nu pricepeau la ce le-ar putea folosi nişte cărbuni, amîndoi îl ascultară. Apoi plecară mai departe, să-şi găsească un culcuş peste noapte, că picau de somn.

Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult şi cînd ajunseră în vale, clopotele de la biserică băteau de miezul nopţii. Şi pe dată cîntecul amuţi. Tot alaiul piticilor se făcu nevăzut şi colina rămase pustie în lumina lunii. Cei doi călători găsiră adăpost la un gospodar care se îndură de ei să-i lase în grajd. Şi făcîndu-şi culcuşul pe-un maldăr de paie, amîndoi se culcară, învelindu-se cu ţoale, că se lăsase frigul. Vezi însă că din pricina oboselii, uitaseră să-şi scoată cărbunii din buzunar şi o greutate care-i înghioldea şi-i apăsa îi făcu să se trezească mai devreme ca de obicei. Băgară ei mîna în buzunar, să vadă ce-i supără, şi cînd o scoaseră, nu le veni să-şi creadă ochilor că în loc de cărbuni era plină de aur! Şi ce crezi, părul de pe cap şi barba le crescuseră la loc, din belşug.

Acu' erau oameni avuţi, dar vezi că giuvaergiul, care din fire era mai hrăpăreţ, îşi umpluse mai vîrtos buzunarele decît croitorul şi avea de două ori mai mult aur decît acesta. Dar parcă era mulţumit! Un hrăpăreţ, cînd are mult jinduieşte după şi mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul îi propuse croitorului să mai zăbovească pe acele locuri şi, cînd s-o întuneca, să meargă iarăşi la colina unde-i găsise pe pitici şi să ia cu ei o comoară şi mai mare. Vezi însă că croitorul nici nu vru să audă de aşa ceva.

- Eu sunt mulţumit cu ce am. Peste puţin o să ajung meşter şi-o să mă însor cu aleasa inimii. Şi pot spune că o să fiu un om fericit... La ce m-aş lăcomi?

Dar ca să-i facă pe plac, mai rămase încă o zi în satul unde mînaseră peste noapte. Către seară, giuvaergiul îşi atîrnă pe umăr cîteva traiste ca să poată îndesa în ele cît mai mulţi cărbuni şi-o porni la drum către colina piticilor. Şi ca şi în noaptea trecută, îi află pe toţi acolo, jucînd de mama focului şi cîntînd. Moşneagul îl mai tunse o dată chilug şi după asta îl îndemnă să ia din grămada de cărbuni. Giuvaergiul doar atîta aştepta şi începu să-şi umple traistele cît încăpea în ele. Apoi se întoarse fericit în satul unde aştepta croitorul şi, culcîndu-se, se acoperi cu haina. Şi mai înainte de a adormi, îşi spuse: "Chiar dacă m-o înghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o să strîng din dinţi şi-o să rabd!" Şi dormi el legănat de dulcea presimţire că a doua zi va fi un om putred de bogat.

În zori, de cum deschise ochii, se sculă să-şi cerceteze buzunarele, dar nu mică-i fu mirarea cînd scoase de acolo doar cărbuni. Şi oricît de mult căuta, nu găsi decît tot cărbuni. "Nu-i mare pagubă, se mîngîie el, că tot mi-a mai rămas aurul pe l-am dobîndit în noaptea trecută!" Şi se duse să-l ia de unde îl ascunsese, ca să-şi mai bucure ochii cu strălucirea lui. Şi ce crezi, odată rămase încremenit de spaimă, că-n locul aurului erau acum doar cărbuni! De amar, se bătu peste frunte cu palma plină de negreală şi pe loc simţi că tot capul îi este neted ca în palmă, şi la fel şi bărbia.

Vezi însă că nenorocirea lui nu luase încă sfîrşit... Abia acum băgă de seama că pe lîngă cocoaşa din spate, îi mai crescuse o cocoaşă la fel de mare şi-n faţă. Abia atunci pricepu că fusese pedepsit pentru lăcomia lui şi, de mîhnit ce era, începu să se jelească amarnic. La ţipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn şi găsi o mulţime de vorbe bune ca să-i ogoiască durerea:

- Ai fost tovarăşul meu de drum şi-o să rămîi la mine cît oi trăi. Şi-o să împărţim averea frăţeste.

Croitoraşul se ţinu de cuvînt, dar bietul giuvaergiu trebui să poarte toata viaţa cele două cocoaşe. Şi cum rămăsese chelbos, trebui să-şi acopere capul cu o căciulă, ca să nu i se vadă beteşugul ăsta.