A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Cînd le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul:

- Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rîndul oamenilor.

- Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mîna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curînd.

Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dînsul şi bănet de ajuns.

Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu.

Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dînsa.

Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui şi el. Luă şi dînsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii.
Dară unde să se ducă ? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întîlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Cînd, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dînsa.

Ajungînd pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, cînd o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, pînă ce intră iarăşi în sînul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămînea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.

El era dus cu gîndurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Cînd, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dînsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo, ţîşt ! şi dînsa, şi ochii de la dînsul nu şi-i mai lua.

Se uita la dînsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu minţile.

În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vîrful nuielei lui. Se uită şi el la dînsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă.

A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit.

A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui.

Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dînsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.

Tocmai cînd voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţîşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite.

Se miră de astă lîncezeală. Şi, mai aruncîndu-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă:

- Asta să fie logodnica mea.

- Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pînă voi avea viaţă în mine.

Se sperie oarecum, fiul de împărat, cînd auzi pe broască vorbind.

Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta.

Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă gingaşă, şi plăpîndă, şi frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zîna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi.

Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, pînă ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zînei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătîne-său că a să-şi aducă şi el logodnica.

Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dînsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb, de atîta uitat înapoi.

Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiretenia celor ce i se întîmplase. Cînd ajunse să le spuie că a zis broaştei:"Tu să fii logodnica mea", toţi se umflară de rîs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare.

Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gîndi el:"Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine rîde mai la urmă, rîde mai cu folos".

A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cît se putu mai frumos, ca să-şi primească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, pînă şi copiii se veseleau de veselia împăratului.

Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dînsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le primise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi.

Ei, dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură, împreună cu logodnicele lor, a grăi despre dînsul cam în dodii.

Îi ţinu de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă cînd îl luau în rîs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de rîdeau, şi chiar se vorbiră, amîndoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de rîs şi ocară, cînd va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului.

Fiul cel mic al împăratului dacă se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dînsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:

- Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-au acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut.

Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzîndu-şi cumpătul, el îi mai zise:

- Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele.

- La noi este obiceiul, adăogă zîna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.

- Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.

- De ce să mai facem p-acolo tevatură ? Să ne îmbăiem aci.

Şi făcînd un semn cu mîna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucitoare de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stîlpii şi ciubucele de pe lîngă streaşină licărea de-ţi lua ochii.

Zîna luă de mînă pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dînsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi.

Şi fiind gata băile şi apa încropită numai ca laptele cînd îl mulge de la oaie, intrară fiecare în cîte o baie şi se îmbăiară.