Viorica
Dintru început se zice că Viorica nu era floare, ca acuma, ci o copilă tare frumoasă. Şi pe cît timp a trăit maică-sa, nu era altă copilă mai iubită şi mai fericită decît dînsa. Mai pe urmă însă, murind maică-sa şi însurîndu-se tatăl său de a doua oară, vitriga nu putea deloc s-o sufere şi de-aceea, pentru toată nimica o mustra, o batjocurea şi o bătea.
Azi aşa, mîine iar aşa, pînă ce-ntr-o primăvară, nemaiputînd-o suferi, o luă de mînă, o duse pînă la marginea unei pădurici şi acolo o aruncă apoi în omăt, cugetînd că va degera şi se va mîntui întru totdeauna de dînsa.
Într-adevăr, copila fiind încă mică şi gingaşă şi neştiind cum şi pe unde să iasă din pădurice şi să se întoarcă acasă, în scurt timp, tupilindu-se sub un tufiş şi adormind acolo, a degerat de frig.
Dar ea nu pieri pentru totdeauna, ci se prefăcu într-o micuţă floare, căreia îi zicem Viorică. Şi de-atunci înfloresc Viorelele primăvara pînă ce nu apucă încă a se lua omătul.
Şi deoarece copila aceea avea nişte ochi întunecaţi-albaştri, de aceea şi floarea Viorelei este şi ea albastră.