A fost odată ca niciodată, cică în vremurile de demult,

                        De cînd era vulpea cu coada scurtă,

                        Să trăiască cine ascultă;

                        Şi de cînd umbla Dumnezeu pe lume,

                        Să trăiască cine spune.

A fost odată o babă şi un unchiaş şi ei aveau fiecare cîte o fată, căci se cumetrise tocmai la vreme de bătrîneţe. Şi pe fata unchiaşului avea mare ură scîlcita de babă, şi o punea la treburile cele mai grele ale casei iar pe fata ei o ţînea pe perne de puf.

Într-o noapte de iarnă, pe cînd dormea fata moşului, baba se scoală şi toarnă apă în foc şi-l stînge.

Scoală apoi pe fata moşului şi-i spune că din foc, din iarbă verde, să-i aducă foc de unde a şti. Biata fată se sculă, îşi făcu cruce de trei ori şi se întrebă: „Doamne, unde mă îndrepţi să găsesc o licarie de foc ?” că afară ploua de surpa pămîntul.

Se sui în vîrful casei, se uită în toate părţile şi iată că vede la răsărit o flacără mică într-o pădure. Se dă jos şi pleacă prin ploaie, pînă cînd iată că a ajuns la focul  văzut.

Acolo era Dumnezeu şi Sfîntul Petre; se încălzeau.

- Ce cauţi pe aici, fetico ? o întreabă Dumnezeu.

- Un tăciune de foc, dacă vreţi să-mi daţi ! răspunse fata plîngînd şi tremurînd de-i clănţăneau dinţii dîn gură.

- Ei ce zici, fetico, e bună ploaia asta care este acu ? o întrebă Dumnezeu.

- E bună, moşicule, e bună ! Că cresc sămănăturile, cresc florile din grădină, trandafirii şi altele, care le mirosim şi le punem noi la ureche ca să fim frumoase; dar uite că noi oamenii sîntem răi, de facem tot felul de păcate înaintea lui Dumnezeu, fie cu voie sau fără voie, ba încă nici nu ne mulţumim cu tot binele pe care ni-l dă, că-l drămuim şi zicem tot felul de vorbe cîrtitoare împotriva lui. Dar eu întotdeauna mă închin şi mă rog să-l ţie Dumnezeu sfîntul pe cel care ne dă ploaia, că mult este de bună; că altfel ne-am aprinde de sete şi am arde de vii, că ar seca izvoarele la vară, dacă n-ar da Dumnezeu ploaia acuş !

Dumnezeu îi zice să ia un tăciune şi fata pleacă iar el o blagosloveşte cu vorbele lui sfinte: „urma şi busuiocul”.

A plecat fata veselă şi-n în urma ei se făceau numai poieni de busuioc; nu mai era nici frig, nici nimic care să-i aducă întristare pe inimă.

Cum ajunse acasă, baba se uită chiordiş în urma ei şi nu mai putea de necaz.

Scoală pe fata ei şi o trimite şi pe ea ca să aducă foc, crezînd că tot aşa de frumos are să vie.

Tot ca şi fata moşului, se suie în vîrful casei, vede o flacăre la răsărit, se dă jos şi pleacă.

Cum ajunse, o întrebă Dumnezeu, ce caută. Şi tot ca şi fata  moşului spuse că un tăciune de foc. O întreabă Dumnezeu dacă e bună ploaia; ea începu a drămui de nu te apropiai de ea. Aşa de tare drămuia încît şi focul s-a potolit deodată şi a făcut fum; atunci Dumnezeu a scuipat şi a zis vorba asta:

- Ptiuu ! ucigă-te crucea satano ! şi iar s-a făcut flacără mare de se încălzeau. Pre semne că Ucigă-l-Toaca trecuse pe acolo ca să scrie pe fata cea nărăvită la vorbe rele, în cartea lui.

A luat ea foc şi cum a făcut, a călcat în scuipatul lui Dumnezeu şi s-a făcut numai pălămizi în urma ei iar Dumnezeu a blagoslovit-o cu vorbele lui: „Urma şi tuşitu, urma şi tuşitu”.

Şi a mers aşa tot cu tuşitul şi cu pălămizi în urma ei; i se băşicase picioarele de înţepăturile ghimpilor de pălămizi, pînă cînd s-a apropiat de casă. Cînd s-a uscat scuipatu şi atunci nu s-a mai făcut pălămizi dar tuşea mereu; şi de ce credeţi că tuşea ? Tuşea numai de mirosul busuiocului care-şi trimetea mirosul lui cu rugăciunile fetei unchiaşului, să mulţumească lui Dumnezeu.

Şi de aceea, vezi, cresc pălămizile aproape de pădure, prin livezi şi locuri sterpe.

Şi ajunse fata acasă tot tuşind la mă-sa; cum fu pe pragul uşei, baba se uită în urma ei dacă e busuioc.

Nimic; tusă cît vrea, căci fata babei nu era învăţată cu rău, cu munca pe ploaie şi pe ninsoare, nu ştia să samene, nici să plivească flori şi de aceea nu a putut să se facă în urmă flori.

Iar fata unchiaşului se mărită după un fecior de-al Regelui Vînturilor ce se cheamă Zefir.

Şi aşa de tare îi iubea Regele Vînturilor, încît pe toţi fraţii lui i-a încuiat în cameră şi nu le-a mai dat drumul în lume să pustiască.

Şi astfel i-a lăsat regele pe amîndoi pe lume, să guste fericirile cele frumoase, pînă cînd s-a întins busuiocul peste tot pămîntul şi toţi oamenii duceau laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, pentru frumuseţea şi mirosul florilor ce dă. Şi s-or fi jucat ei mult timp cu frumuseţile lumii, amîndoi cu chip de om şi de femei, pînă cînd copiii regelui au scăpat de la închisoare şi au început sa prădeze lumea toată, gata să puie mîna şi pe ei. Dar atunci Dumnezeu l-a prefăcut pe el în vînt căldicel, aşa încet să poată abia să mişte frunza şi florile cele frumoase, însă mirosul să-l suie în slava cerului, să înveselească ceata îngerească, care aduce lauda de mărire lui Dumnezeu. Iar pe ea a făcut-o în chită de busuioc şi a pus-o în biserică.

Şi de atunci trăiesc amîndoi pe lume; zefirul, cum vine primăvara cu florile ei frumoase, vine în grădină şi se joacă cu busuiocul care îşi scutură floarea, şi zefirul o ia şi duce în zbor miros lui Dumnezeu, semn că sămănăturile şi florile cer isvoarele sale să le ude şi să crească.

De atunci a rămas obiceiul ca să se ducă busuioc la biserică. Şi zefirul duce miros lui Dumnezeu să dea ploaie, soarele îşi întinde razele lui frumoase peste lume şi zefirul cu calul lui cel mic se joacă cu florile, înveselindu-ne.