În mijlocul unei păduri se înălţa odinioară un palat vechi, care aparţinea Zmeului Zmeilor.

Acum însă era locuit de o vrăjitoare vestită, de care tremura tot ţinutul. Ziua se prefăcea în şarpe sau în pasăre şi numai noaptea umbla cu chipul de om. Dacă se apropia cineva de palat, se împietrea. Vrăjitoarea aceasta fura şi copii. Avea mii de suflete nevinovate, prefăcute în flori.

Pe vremea aceea, doi copii fură izgoniţi din casa părintească de mama lor vitregă. Bieţii copii, flămînzi şi obosiţi, luară drumul spre pădure. Tot mergînd, se rătăciră şi, după multe umblete, văzură înaintea lor palatul.

Fetiţa, fără să ştie al cui e, se apropie bucuroasă dar cînd fu la doi paşi de el se prefăcu îndată într-o floare.

În zadar se tîngui micul frăţior, căci vrăjitoarea rupse floarea şi pieri înlăuntrul palatului.

Atunci băiatul o porni mai departe, în lumea largă, singur şi abătut.

- Doamne, fie-ţi milă de mine şi dă-mi îndărăt pe scumpa mea surioară - se ruga el neîncetat.

Bietul băiat, după cîtva timp, flămînd, izgonit de toţi, se băgă argat la un cioban. Seara, cînd n-avea ce face, dădea tîrcoale prin jurul palatului dar nu se apropia prea tare, de frică să nu păţească ce păţise surioara lui.

Cînd luna aluneca uşor de după nori, copilul prindea să cînte din fluier copilăria lui oropsită. Ochii i se umpleau de lacrimi, cînd îşi aducea aminte de ea. Într-o noapte, obosit şi cu gîndul la surioara lui, adormi în pădure. Visa că rătăcise prin locuri întunecoase şi că găsise o floare foarte frumoasă, pe care rupînd-o o duse în palat. Cum atingea ceva cu acea floare, toată vrăjitoria din prejur pierea.

Cînd se trezi de dimineaţă, începu să caute floarea. După cîteva zile, obosit şi flămînd, o găsi. Bietul băiat rîdea şi plîngea de bucurie, căci tălmăcirea visului spunea că va scăpa pe draga lui surioară.

Cum ajunse la palatul vrăjitoarei, repede atinse cu floarea cea binecuvîntată, floarea în care era prefăcută surioara lui şi numaidecît floarea se prefăcu din nou în fetiţă.

Fericiţi, vrură să plece dar, vai, poarta nu se mai deschise, era închisă pe veci.

Bietul băiat, zgîlţîi cu putere poarta dar nu putu s-o deschidă.

În clipa aceea, vrăjitoarea, auzind gălăgia veni să vadă ce e. Cum dădu cu ochii de ei, îi prefăcu în două flori mari şi albe, cu un miros îmbătător. Dar şi ea pieri, căci tot farmecul se duse. Palatul se ruină şi pe ziduri începu să crească iarba.

Două flori mari, albe şi înalte, răsăriră lîngă poarta palatului. Erau cei doi fraţi prefăcuţi în crini.