Dumnezeu
Dumnezeu, cică s-a născut din aer.
El, cînd s-a născut, s-a născut ca şi cariul din lemn, în aer, în întuneric. N-a fost pămînt, n-a fost nimic. Şi pe urmă s-a făcut din cariu ăla un fluture şi din fluture s-a făcut un om.
Şi aşa s-a gîndit: ce să facă ? Şedea în întuneric aşa şi se gîndea: „ ce-o să fie prin întunericu ăsta ?”. şi din gîndul lui a ieşit Tertorul ăl bătrîn şi a zis:
- Eu sunt tot prin apele astea.
Şi întrebă Dumnezeu:
- Cine eşti tu ?
- Eu sunt Tartorele.
- Ce-ai pe gheară ?
´Ce:
- Nişte pămînt – îi răspunse el, Tartorul.
- Nu poţi să-mi aduci şi mie de acolo un glomoloz cît poţi să iei ?
- Ba – ´ce, - poci, cum nu – zise el, Tartorul.
Că numai el se duse prin apă în jos şi-l găsi şi veni cu el la Dumnezeu şi-l dete şi s-apucă Dumnezeu să urzască pămîntul şi după ce-l urzi numai cinci zile la el, la pămînt, pînă cînd l-a făcut cu tot ce e pe el. Şi la a de-a 6-a, văzu că făcu pămîntul mai mare; ce să-i facă el pămîntului că-l croi mai mare ?...
Se duse şi întrebă toate animalele. Nimeni nu se găsi, numai albina:
´Ce:
- Mă duc să întreb ariciul, că numai ariciul rămase neîntrebat.
Ea se duse acolo şi-l întreabă...
- Ei !... - ´ce – dacă eşti tu, cine te trimeasă pe tine la mine ?..
Ariciul era necăjit de pin buruieni, plin de apă. S-a ascuns într-un butoiaş al lui acolo şi răspunse ursuz:
- Cine te mînă pe tine la mine ?
- Iote, eu venii să întreb, să văd cu pămîntul ce să-i facă Dumnezeu, că l-a brodit mai mare ?!
Ariciul o luă la goană şi nu vru să-i spuie nimic. Şi albina se făcu că pleacă şi se puse pe coşul bordeiului, mai şezu acolo şi ascultă...
Cînd colo, ariciul începusă să vorbească singur:
- Ce – zice – e, mai veni să mă întrebe pe mine, parcă ei nu ştiu; ca să facă şi ei văi şi vîlcele, ca să mititeleze pămîntul.
Ariciul a fost meşter, cît este şi el de mititel şi a avut şi el gînd bun. Cum îi auzi gîndul, albina zbură de la coş. După ce zbură de la coş, el zice di colo:
- Mănîncă c..... cine te mînă.
Dar albina s-a dus şi-a spus lui Dumnezeu, şi el ´ce:
- Las´ că am să fac eu să mînînce toată lumea; lucru sfînt să iese din tine.
Acuma deveni treaba, făcu pămîntul. Îl făcu văi şi vîlcele.
Veni Tartorul cu un om făcut de pămînt şi-i spuse:
- Doamne, poţi să-i dai suflet omului ăstuia ?
- Nu-i dau suflet, dacă nu mi-l dai mie. Du-te de te mai gîndeşte şi pe urmă să vii; dacă mi-l dai mie îi dau suflet, de unde nu, nu; asta-i înţelegerea.
Tartorul se gîndi şi veni înapoi:
- Dacă vrei să mi-l dai mie mort, şi viu al tău. – El ştia că o să trăiască mai mult mort decît viu.
Dumnezeu, cînd auzi aşa că i-l dă fiind viu, suflă peste el şi-i dete suflet.
Acum se gîndi la viaţă că, cum să-i dea viaţă, ca să fie mai mult al lui. Văzu că se duc mulţi morţi acolo.
Trimeasă pe Sfîntul Aranghel:
- Du-te măi Aranghele, de slujeşte un an acolo, să-l întrebi la anul, să vezi ce zice...
El a slujit un an şi la anul l-a întrebat, ´ce:
- Cum ar putea Dumnezeu să spargă înţelegera asta, să scoată oamenii d-aici ?