Cum a făcut Dumnezeu dealurile
Demult, demult, pe cînd umbla Dumnezeu în chip de om pe pămînt, nu iera lumea ca acuma. P-atuncea cică nu ierau nici dealuri, nici văi, nici şanţuri unde să cadă cei cari merg cu nasul pe sus; iera pămîntul totuna, aşa, să dai cu paraua de-a dura şi să te uiţi după ea cum se duce drept pînă o pierzi din ochi.
Dracu pe atuncea nu umbla după biserici, ci să ţinea tot de bîzdîgănii, tocmai ca şi-n vremea noastră.
Dumnezeu făcuse pămîntul aşa cum se pricepuse şi băgă de seamă că-l greşise mai mic o ţîrişoară decît plănuise, fiindcă-i mai rămăsese o bucată, ba încă bună de tot, de pămînt. Intrase Dumnezeu la grijă, ce să facă cu ea.
Pe cînd să tot plimba el în sus şi-n jos îngrijat, îi trece o nălucă pe dinaintea ochilor. Dar el, ca a toate stăpîn, nu o lăsă să treacă aşa hai-hui, ci-i zise răstit:
- Cine eşti tu lighioană, de-ndrăzneşti să treci pe dinaintea mea ?
Dar năluca n-aşteptă s-o roage a doua oară şi-i răspunse cu un glas piţigăiat, de-ai fi crezut că e o mîţă, ce n-a mîncat de o săptămînă:
-...Eu, prea-mărite.
- Care tu ?
- De ..., dracu.
- Ei, bată-te să te bată; nici nu mă gîndeam la tine.
- Mă gîndeam eu la măria-ta; că... tocmai am început să mă pocăiesc, că vream să mă-mpac cu măria-ta; că văd eu că n-apucasem pe drum bun...
- Bine, faci. Şi pe cei din urmă, pe toţi îi primesc în locaşul meu.
- Aşa, măria-ta, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Acum vasăzică îmi dai voie să iau chip de om ?
- Fie voia ta.
- Dealuri şi şanţuri, gropi şi rîpe să se facă... ! zise dracul.
- Ptiu, dihanie ! piei !
Şi omul iar să făcu nălucă, adică drac şi pieri.
Dar, cînd să uita Dumnezeu, ce să-i vadă ochii ? Se ridica-seră ´naintea lui nişte dealuri, şi nişte hududoaie, de ţi se făcea părul măciucă !
Să uită Dumnezeu, să miră, fluieră cu mîinile-ncrucişate, dar degeaba; ce s-a făcut, făcut a rămas, că cu porunca lui Dumnezeu s-a făcut.
Şi de-atuncea sînt dealurile, rîpele, şanţurile şi toate hududoaiele.