George cel viteaz
A fost odată ca niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit… A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stîrpitură de copil. În cele de pe urma, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pîine şi sare pe un taler cu dînsul nu va mai manca.
Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mîhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descîntătoare. Lua tot felul de leacuri. Cînd, într-o noapte, ce văzu se spăimîntă. Se făcea că umbla pe o cîmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarba erau însoţite, şi două cîte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Pîna şi flutureii umblau tot doi cîte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucura mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, mare, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurînd ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzînd ca n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sînul împărătesei. Balaurul, văzînd una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. Pe-aci, pe-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ.
Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărîră să boteze pruncul.
Pe atunci se botezau copiii într-o fîntînă sub un munte. Şi fiindcă de cîtva timp se ivise nişte tîlhari pe acel munte, cari pîndeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fîntînei, să păzească şi să apere pruncul, cînd va fi să se ivească tîlharii.
Nu se mulţumi cu atît, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gîtul copilului.
Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luînd cu dînşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi.
Ajungînd la poalele muntelui, le ieşiră înainte tîlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vîrtos. Împăratul trimise pe împărăteasă să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tîlharii, pînă se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Cînd să se întoarcă de la botez, veni pîna la un loc; aci, stînd şi nemaiauzind zîngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezînd să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fîntînă, într-un stuf de flori. Pasămite tîlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dînsa.
Împărăteasa plecă singură la împărat. Pe drum, cînd ajunse la locul de luptă, văzu o baltă de sînge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, cînd deodată se pomeneşte cu doi tîlhari că pun mîna pe dînsa.
După ce le spune cine este, tîlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecata, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea cîte un sfert de pîine şi cîte o cana de apă pe zi, pînă ce s-o prăpădi acolo.
Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtîndu-i de grije, nu lăsă nimic rău să se apropie de dînsul, care putea să-l vatăme.
Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adapă, la apele cele limpezi ale fîntînei. Într-una din zile, păscînd pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse pînă ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încît o luna de zile nu se depărta de lîngă dînsul.
Călugărul, văzînd ca nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dînsa, cînd într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mîngîie:
− Capra-tati! capra-tati! voind sa puie mîna pe dînsa. Dar aşi! unde e pomana aia?
Capra, ţîst! în dreapta, ţîst! în stînga, se depărta mereu. Călugărul după dînsa. Dacă văzu că nu poate pune mîna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărîţe şi începu a se lua pe lînga dînsa cu binele, tot strigînd-o şi mîngîind-o:
− Capra-tati! Capra-tati!
Dar nici aşa nu izbîndi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tarate, ci tot înainte trăgea să se duca. Pustnicul se lua după dînsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lînga dînsul, dîndu-i să sugă.
Călugărul intra după dînsa şi, cînd o văzu, stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. Se inchină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă ca nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de mila către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lîngă copilaş. Văzînd astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţîţă pînă ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gîtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat.
După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plînse George şi călugărul, cînd muri capra, de nu li se zvîntau lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tîngui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mama, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse.
Nu trecu multa vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plînse şi se mai tîngui o toana, se hotărî să iasa la lume; caci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc.
Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lasă pe dînsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbăra un rînd de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul.
Merse ce merse pe acea poteca, pînă ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte cîmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucata de loc şi intră într-o cetate.
Se ameţi şi se fîstici cînd se văzu încongiurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luîndu-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitîndu-se prin toate prăvăliile şi mirîndu-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dînsul ca după urs. Pasămi-te unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colinda o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzînd şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan.
− Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul.
După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mînă şi un buzdugan năprasnic, voi să plece.
- Plăteşte întîi, băieţaş, şi apoi să pleci.
- Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul.
- Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cît ne-om învoi.
- Ce este aceea bani? mai întreba el.
Negustorul, văzînd că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe.
Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu ca n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan.
Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic.
Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfa veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l puteau ridica, el se juca cu dînsul. Şi toţi se temeau de el.
Dacă îşi împlini anul, se mai baga pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpînul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temîndu-se să nu-i ia locul, îi pusese gînd rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească.
Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sînt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagra, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dînsul acolo, ca să se prăpădească.
George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpînului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burdufuri mari pentru cărbuni, făcuţi din doua piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungînd la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sîn de frica. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia.
George le taie cuvîntul şi le zise:
- Daca nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn.
Oamenii, dacă îl văzură atît de înţesat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orînda lui.
Ajungînd la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc.
Stînd pe lînga foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; cînd, ce să vezi? unde venea, mare, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pămînt, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întîmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George unde smuci odată sabia din pămînt şi, mai iute decît ai gîndi, o aduse şi tăie în două scorpia.