Odată s-au întâmplat
Că nişte porci stricători într-o vie au intrat,
Găsind poarta făr’ de pază, căci vierul se-mbătase,
Şi pe cuptor se culcase.
Via era minunată, viţa era de soi bun,
Sădită de Ştefan-vodă, după cum românii spun;
A ei struguri ca de aur, sau de granat mărgele,
Pleca mlădioşii curpeni la pământ în floricele,
Şi plini de mursă ca mierea aştepta culegătorii,
Meşteri să ştie să facă din al lor must belşugat
Vinul cel mai minunat,
Demn şi pentru trapeza lui Jupiter tunător,
Dar, cum am zis, tocmai atunci, din nenorocire,
Sosi şi a ei pieire;
Căci porcii, ce nimic nu cruţă,
Sta grohăind, între dânşii zicând: “Cum se fuduleşte
Ceastă vie roditoare şi cum de frumos rodeşte,
Şi cum strugurii pe dânsa stau bour şi se gurguţă!
Nu cumva gândeşte, oare,
Că sub a ei frunze late
Să se umbrească poate
Vreun crai sau herţog mare,
Şi să bea al ei nectar?
Dar noi să o umilim,
Să o pedepsim amar:
La dânsa să năvălim,
La pământ s-o prăvălim,
În picioare s-o sfărmăm,
Poama, frunza să-i mâncăm,
Rădăcina să-i scurmăm,
Ca să nu se mai cunoască
Că putu vrodinioară aici via să rodească“.
Într-acest fel grohăiră,
Şi se şi porniră,
Şi-ntr-o oară biata vie au fost fărâmată,
Şi scurmată,
Şi de tot stricată;
Căci este la toţi ştiut,
Ce pagube au făcut
Cest soi rău de dobitoace, prin ţări unde-au petrecut...
Pân’ şi la moşii răpite
De însuşi a lor stăpân, făr-a fi de el poprite.
Căci lui foarte mult îi place
Slănina pe porcii săi să fie groasă şi grasă,
Iar de poznele ce fac lui puţin îi pasă.
Deci rădăcina de vie au strigat cu duios ţipet:
“O, voi, fiară făr’ de milă, barbare şi făr’ de cuget,
Măcar că m-aţi sfărâmat,
Rădăcina mi-aţi scurmat
Şi roada mi-aţi îndopat,
Ba încă vă bucuraţi că m-aţi desfiinţat!
Dar să ştiţi, cumplite fiare, că şi pe voi oarecând,
Oamenii buni ucigând,
Şi foc mare aprinzând,
Din curpenii viei mele acestei părăginite,
Pe-ai mei cărbuni vă vor frige,
Şi mâncând a voastră carne, vor chiui şi vor zice:
“Să bem vin din roada viţei după seculi odrăslită,
Si-n veci să trăiască via,
Care tot învie,
Măcar porcii să o strice.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Două zicători ştiute a neamului românesc,
Ce le au ei din vechime, au fost şi sujetul meu,
Pentru fabula aceasta pe care v-am descris eu,
Şi pe care ca o odă viilor o hărăzesc.
Una este — cât ţiu minte — când norocul ne-ndurat
Aruncă o biată fată,
Bună, frumoasă, -nţeleaptă,
În braţele unui bărbat
Varvar sau berbant...
Atuncea românii noştri au deprindere să zică
Că poama cea bună porcii o mănâncă...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Alteori, când vedem iarăşi că iese şi se iveşte
Din populul românesc un om mai deosebit,
A căruia fapte bune pe toţi ai săi covârşeşte,
Atuncea, cercetând noi bine, vom desluşi negreşit
Că strămoşii celui om au fost cetăţeni măreţi
Sau poporăni cinstiţi...
Şi atunci românii noştri iarăşi sunt deprinşi să zică
Că viţa-de-vie,
Cât de târziu, tot învie.
Pentru că această plantă odrăsleşte, se ridică,
Fie şi părăginită şi iarăşi aduce roadă,
Măcar focul să o ardă
Sau gliganii să o roadă.