Pe un şes neted, ce dezveleşte
Pajişte vie cu mii de flori,
Pe care creşte şi înverzeşte
Un stejar mândru mai pân’ la nori,

Dar el e singur, tovarăş n-are
Nenorocosul ca vai de el!!!
Chiar ca recrutul, ce cu-ntristare,
Păzind la strajă, stă singurel.

Când vara soare tot câmpul arde,
Supt ştejar umbră, pajişte, flori,
Dar supt el n-are cine să cate
Repaos, ticnă, zefiri, răcori.

De năpădeşte vifor vreodată
Pe călătorul cel rătăcit,
El tot aiurea adăpost cată,
Nu supt stejarul cest părăsit.

Doar din tâmplare vro turturică
De şoim gonită au năzuit
Şi-n a lui frunze scapă de frică,
Dar trecând frica l-au părăsit.

Stejarul falnic un soţ doreşte
Fie şi frasin* ce orice vânt
Cu a lui frunze se hârjoneşte...
El însă cere soţ pe pământ.

Oh! şi copacul are rea soartă
Să crească singur, singur supt cer.
Apoi dar omul ce suflet poartă
Amar trăieşte fiind stingher.

Eu sunt acela ce strâng avere,
Ce gonesc slavă, titlu înalt,
Dar aur, slavă nu-s de plăcere,
Neavând cu cine să le împart.

Tâlnesc prieteni ce mi se jură
Că îmi vor bine şi mă iubesc,
Dar ei îmi poartă pizmă şi ură,
Văzând că Domnul vrea de sporesc.

Tâlnesc frumoase ce mi se uită
Cu ochii galeşi, plini de amor,
Dar mă înşeală, şi-ntr-o minută
Îndrăgesc iarăşi alt trecător.

Ah, nu vreau aur, nu vreau nici cinste,
În zadar toate sunt pe pământ...
Vreau soţ, tovarăş, suflet fierbinte,
Ah, drag să-mi fie pân’ la mormânt.