Aceeaşi apăsare a drepturilor individuale a fost în timpul lui Hristos, şi dacă acel mare reformator ar fi început a cere omorul, apoi cu religiunea lui nu se vor fi cultivat sute de veacuri.

Morala a fost cea întâi piatră de temelie, pe care el a ştiut să puie mijlocul puternic prin care a răsturnat barbarismul naţiunii sale.

Morala este cimentul care încheagă zidirea unui monument pentru că el întăreşte mutual simţurile iubirii de omenire. Aşa a fost dumnezeiescul utopist care nu a apucat a sfârşi lucrările de­finitive pe temelia templului republicii sale, fiind curmate prin moarte hativă4. Şi de atunci până astăzi acele lucruri se schim­bară într-o direcţie contrarie, căci pe temelia libertăţii pusă de el se zidi templul apăsării al ingenioşilor, care au ştiut a înşela un popor credincios, ignorant şi nepăsător. Către acei hâtri noi îndreptăm lupta, căci ei numai profanează templul libertăţii, punând în sacrificiu pe altarul lui binele poporului. Pe de altă parte, dispariţiunea acestei copile va aduce cercetări judecătoreşti, care pot descoperi şi asociaţia noastră în aceste ruine. Eu o cred pe cuvântul ei, ce ne va da în numele tatălui ei, a cărui umbră o respectează, şi votez că ea este liberă de a se retrage de aici.

Camarazii şoptind se sfătuiră, apoi chimicul, apropiindu-se de Sofia, i-a pus două degete pe inimă zicându-i: „Aici este emble­ma demnităţii omului. Jură că vei păstra taina acestei nopţi, şi adu-ţi aminte că la cea mai mică trădare nu vei scăpa de a noas­tră răzbunare.“

— Jur! răspunse Sofia cu convicţiune.

— Apoi eşti liberă de a te depărta. Sofia era urmărită de chimicul.

— Eu te voi petrece până pe stradă, îi zise el, ca să mă încredinţez de nu te aşteaptă cineva.

Sofia mergea încet pe aceste tinzi friguroase cu capul plecat şi pe gânduri, faţa ei era mâhnită. Alta în locul ei, scăpând de moarte, ar fi fost mai voioasă. Dar ea în acel moment, uitând pericolul ce o îngrozise, gândi la tânărul prezident care cu atâta ardoare a apărat cauza ei, şi-i părea rău că debutul a fost aşa de scurt. În grabă ea ieşi pe marginea străzii şi întoarse capul să vadă încă ultima oară pe unul din acei oameni ciudaţi ce o pe­trecea. Dar chimicul se făcu nevăzut.

Făcând câţiva paşi înainte, ea se opri pe stradă, parcă nefiind hotărâtă încotro să meargă. În ea încetase toată mişcarea gân­dului şi a trupului, nu vedea, nu simţea nimic, parcă era un leş îngheţat, stând încremenit pe picioare.

Viscolul încetase şi tăcerea nopţii nu era întreruptă de nici un zgomot. Luna plină plutea pe un cer senin. Omătul de o al­beaţă orbitoare în unde îngheţate strălucea în miriade de diamanţi pe marginile pereţilor dărâmaţi, pe colţurile bârnelor şi pe stradă, în unele locuri troienite de movile ce se urcau până la ferestrele căsuţelor, unele astupându-le de tot. Câteodată numai în acea tăcere se auzea geamătul dureros al bufnei ce şedea zgribulită în geamul unei ferestre stricate a ruinei. Aerul era lim­pede, dar uscat şi gerul ca cărbunii aprinşi ardea mâinile goale ale Sofiei, dar ea nu simţea nimică, căci în al ei sân ardea un foc ce se aprinse subit, neprevăzut... Răsuflarea ei împrăştia aburi care de frig se cristalizau în prisme de promoroacă subţire ca acele, ce se aşezau pe tulpanul ei, pe sprâncene şi gene. Ea făcu o mişcare, apoi păşind cu iuţeală strada ajunse la uşa căsuţei sale, o deschise şi, iarăşi închizând-o, în grabă intră în odăiţa cu samo­var, abia luminată de lumina ce venea de afară strecurându-se prin sticlele ferestrelor îngheţate. Sofia dezbodolindu-se s-a pus pe un scaun şi cu coatele pe masă rezemându-şi în palme fruntea ei fierbinte, un şiroi de lacrimi năvăli din ochii ei. Ea plângea singură neştiind pentru ce. Ea simţea o apăsare a pieptului suferind de o tristeţe nebiruită, de o dorinţă neînţeleasă, şi în acest paroxism, întâiul simptom al amorului, obosită, slobozind capul pe masă, a adormit, dar de un somn neliniştit, nervos, cu toate că natura ei ostenită se silea să potolească vijelia sufletu­lui tulburat.

Când deschise ochii, zorile dimineţii se mrejeau luptând cu slaba lumină ce trimitea în odăiţă cu razele sale. Ea scutură capul, parcă vroia să se trezească din ameţeala ideilor, pe care voia să le coordoneze pentru a-şi închipui mai liniştit trecutul atât de mişcător şi care a lăsat, în sufletul ei, urme adânci. În acel mo­ment raţiunea ei lupta cu adevărul şi fantasticul, ideile ei se lămureau precum se lămurea în odaie lumina de întuneric, ea se întoarse cu amintirile spre un trecut ce-i părea că a fost un vis plin de îngrijire, de grozăvie, dar totodată de o fericire abia născută, aprinzătoare, ce subit luă foc ca iasca din o scânteie sărită din lovitura unui amnar. Şi toate acele câteva momente îi părea că trecură ca un lung şir de ani cu peripeţiile şi impresiu­nile lor diferite. Căci ciudat este ornicul amorului: momentele de plăcere trec ca fulgerul, iar dorul după ele se tărăgănează cu veacurile...

Sofia se găsea într-o slăbiciune sufletească ca după un vis înfricoşat, dar totodată priincios, încântător. Când deodată în odăiţa megieşă ea auzi tusea seacă a mamei sale.

Sculându-se cu grăbire, s-a apropiat de patul bătrânei.

— Cum, tu eşti acum îmbrăcată şi te-ai sculat aşa de diminea­ţă? o întrebă mama.

— Nu! i-a răspuns Sofia cam încurcată. Mă cam doare capul. Apoi, nedorind ca mama să-i vadă ochii plânşi, a alergat la sobuşoara de spijă şi, pipăind-o, a zis: Rece! rece ca gheaţa! Tu, mamă, nu te scula din pat, eu îndată-ţi voi trimite un braţ de lemne, după aceea mă voi duce la guvernor.

— Socot să nu te duci, îi zise bătrâna.

— Nu mă opri, mamă, fii încredinţată că, dacă eu nu voi reuşi, tu nici atâta!

Bătrâna ridicându-se pe pat a adaos: „Numai una te rog, co­pilă dragă, nu te înfoca, stăpâneşte-te, nu te mânia înaintea lui... Of, Dumnezeule! de astă dată îndrăzneala ta tare mă îngrijeşte“, şi bătrâna s-ar mai fi căinat încă, dar văzând că Sofia a fost ieşit, a încetat.

La douăsprezece ore de amiază Sofia sta, rezemată de o coloană, în marele salon de audienţă al guvernorului. Într-o mână ea ţinea o hârtie ce era o chitanţă pentru suma ce i se cuvinea pe ultimul trimestru din capitalul rezervat pentru copiii vetera­nilor căzuţi în război.

Palatul era năvălit de solicitatori de ambele sexe şi diferite naţiuni, vârste şi poziţiuni sociale. Însă cu toate că era o aşa mare adunare de oameni, o tăcere mormântală domnea în acel colo­sal salon, decorat cu un lux vrednic de palatul unui rege.

Nici cel mai mic zgomot sau mişcare nu se auzea în el. Fieştecare îşi reţinea până şi răsuflarea; câteodată se auzea nu­mai o tuse înăduşită a vreunui bătrân sau a unui astmatic. O te­mere, o îngrijire molipsitoare se putea observa pe fizionomiile palide şi serioase, nici o zâmbire, nici un şopot nu le mişca.

Doi adjutanţi în uniforme aurite, cu decoruri strălucite pe piept, ca doi arhangheli cu paloşele goale şi ridicate, păzeau nemişcaţi o mare uşă ermetic închisă, spre care ochii întregului public erau aţintiţi. Pentru că acea uşă în curând trebuia să se deschidă, pentru unii spre fericire, pentru alţii spre refuz şi prigo­nire fără apel; aşa că mulţi din public erau atât de înfricoşaţi, că ale lor feţe se acoperiseră de o paloare mortală şi ale lor buze tremurau convulsiv. Câţiva ciuntiţi şi podagraşi, neputând sta mai mult timp în picioare, şedeau jos, zgribuliţi şi fără mişcare, având asemănare cu bonţii din capiştea budiştilor. Şi tocmai acel salon spaţios părea a fi un templu de sacrificiu, în care jumătatele de zeu, mândrul parvenit avea să apară ca Joe tunătorul, ţinând fulgerele în mână, pe care le va arunca de multe ori în orb, nepăsându-i unde ele vor detuna.

Guvernorul era un general de artilerie, iscusit să aşeze la ţintă un tun şi să poarte sabia, dar nu predestinat de-a putea ţine cumpăna dreptăţii în mână, plecând urechea la glasul des­peraţilor cerşetori. Dar lui ce-i pasă dacă disciplina domnea în mijlocul acelor cerşetori. Pentru el era destul dacă nime nu îndrăznea a pronunţa un cuvânt dinaintea lui, ci numai prin o mişcare automatică să-i întindă mâna cu petiţiunea, pe care dem­nitarul o lua, şi, grămădindu-le una peste alta, le înmâna, făr-a le citi, adjutanţilor săi, care după audienţe le duceau în cabine­tul unde funcţionarii subalterni, numerotându-le alfabetic, le tre­ceau pe rând demnitarului spre deciziune. Acesta le trecea în re­vistă, însemnând pe ele cu creionul nu o dată ciudate hotărâri, căci în acele minute el gândeşte poate la picioruşul şi pulpele vreunei balerine. Generalul, cu toate că era un om de un spirit eminent, dar suvenirele desfrânărilor tinereţii lui trecute îl stin­ghereau nu o dată în îndeletnicirile lui, aţâţându-i dorinţele amorţite de neputinţa unei vârste de cincizeci de ani. Câteodată el, răsfoind petiţiile, pe unele uita să le hotărască, şi astfel ele se întorceau iar la registratură spre a fi însemnate prin alte numerotaţii, tărăgănând astfel neliniştea şi aşteptarea nenoroci­tului solicitator luni şi nu o dată ani întregi. Aşa se întâmplă că flămândul trebuie să moară de foame, sau în desperarea sa să se apuce de prădat; bolnavul, neavând ajutor, să treacă la eter­nitate; sărmanii, tremurând de frig, să înţepenească degeraţi. Grozăvie! Când cineva citeşte faptele marilor inchizitori, care cu sânge rece priveau efectele oţelului ce sfâşia carnea vie omeneas­că, dar oare foametea, frigul şi boala, nu sunt aceleaşi unelte distructive ce chinuiesc pe săracii neputincioşi?

Şi demnitarii regimului trecut din Rusia, dacă şi nu erau aceiaşi inchizitori ce ascultau cu indiferenţă gemetele şi răcnetele nenorociţilor, într-atât erau de acufundaţi în propriile lor in­teresuri ce-i măguleau linguşindu-le iubirea lor de sine, că uitau a da nenorociţilor ajutor.*

Dar iată că sunetul unui clopoţel de argint se aude şi uşa sălii de audienţă s-a deschis în tot largul ei. Un murmur înăduşit ca adierea unui vânt trecu dintr-un capăt la celalt capăt al salonu­lui. Solicitatorii cu grăbire se înşiră în două rânduri dinaintea uşii. Pe prag s-a ivit guvernorul, un frumos om, cu toate că era în vârstă, dar cu ajutorul cosmeticelor părea a fi încă tânăr. Părul şi dinţii nu te îndemnau la un prepus că ar fi falşi. El răspândea un miros plăcut de cele mai alese parfumuri. Îmbrăcat în uni­formă militară cu mulţime de decoraţii: stele, steluţe şi cruciuliţe ce-i acopereau pieptul; cu epolete de aur sleit, ţarţamuri şi găitane de acelaşi metal strălucit, el se opri în prag, aruncă o privire măreaţă peste toate capetele plecate cu umilinţă şi apoi începu a păşi înainte cu un pas măsurat, adunând petiţiunile ce i le întin­deau sute de mâini tremurătoare.

Trecând pe lângă Sofia, aceasta cu îndrăzneală îi întinse petiţiunea sa. Atunci căutătura lui rece şi ceva somnoroasă, pen­tru că toată noaptea până în ziuă a fost petrecut la un bal, cătinel începu a se învioşa; luând din mâinile ei hârtia, s-a grăbit să scoată din cheutoarea uniformei un monoclu pe care l-a aşezat pe ochi.

Părea că acest jumătate de zeu voia să vadă mai de aproape pe micul viermişor, ce se târâie mai că nevăzut la picioarele lui de colos.

Frumuseţea Sofiei l-a frapat, şi el, ca şi naturalistul pasionat când cercetează ceva foarte mic, şi-a înarmat ochiul cu un microscop, ca să cuprindă prin el cu de-amănuntul făptura acestei fiinţe.

• Toate aceste abuzuri au fost desfiinţate prin reforma legislativă introdusă de Alexandru al II-lea în anul 1866.

O zâmbire de plăcere lunecă pe buzele lui. Nările lui se lărgiră adulmecând de aproape un bonbon atât de gustos... El o înghiţea cu căutătura... o sorbea cu răsuflarea...

Onoarea deosebită de a fi distinsă de Excelenţa sa intrigase pe toţi solicitatorii. Sute de ochi se pironiră cu invidie asupra bietei copile ai cărei obraji rumenindu-se de ruşine mai adause­ră la farmecul frumuseţii ei de înger.

Excelenţei sale i se părea că vede dinaintea sa o nălucă încântătoare, şi un moment el uitase de tot ce-l înconjura. Pu­ternicul sacrificator al templului dreptăţii se coborâse de pe al său altar spre a se face adoratorul vulgar al sexului frumos. El se prefăcu în curtezanul trivial care prin vreo frază aleasă cearcă se sloboadă cea întâi săgeată a ispitei.

— Cine eşti d-ta? a întrebat-o el uitând că suplica ei o ţinea în mână.

Sofia prin instinctul cu care natura a înzestrat-o pe femeie, in­stinct care la timp o face a înţelege chiar şi gândul amicului sau duşmanului, a înţeles gândul puternicului, şi o flacără de mânie scânteie din ochii ei frumoşi, ce-i ridicase spre Excelenţa sa.

— Toate detaliurile răspunsului meu sunt lămurite în suplica ce am avut onoarea a o pune în mâinile Excelenţei voastre, a răspuns ea cu un glas tulburat.

Guvernorul păru cam confuz; zâmbirea în moment a dispărut de pe buzele lui şi o mică zbârcitură îi încreţi sprâncenele. El se întoarse de la copilă şi cu pasul său maiestuos şi cu gravitate a mers înainte colectând suplicile de la ceilalţi.

Dar un observator iscusit, care ar fi privit la mişcarea degete­lor lui, ar fi băgat de seamă cum el a îndoit un colţ al suplicii ce a luat-o din mâna Sofiei.

Guvernorul parendând rândurile de solicitatori a intrat în alte apartamente şi uşa s-a închis după dânsul. Audienţa era sfârşită. Toţi s-au împrăştiat, care încotro, şi Sofia asemene, ieşind din palat, dusă pe gânduri, cu pas iute şi cu ochii în jos, o apucă înainte. Ea era palidă şi sprâncenele i se încreţiseră.

Biata porumbiţă, ascunsă în iarbă, zări în spaţiul aerului pe şoimul cu aripile întinse gata a se slobozi ca o săgeată spre vic­tima fără armă. Ea merse în bobot, neluând seama încotro se duce. Şi din stradă în stradă ea se depărtă de calea ce trebuia să

o ia spre casă. Când deodată ea aude un glas cunoscut, şi inima ei tresări în piept.